Despre purtarea Crucii

crucea_si_omul

Fiecare om are de dus o cruce: unii mai grea, altii mai usoara. De retinut faptul ca aceia care au crucea mai grea sunt mai puternici, ceea ce inseamna ca fiecaruia i se da spre purtare o cruce pe masura posibilitatilor lui. Dar atunci cand crucea devine insuportabila, Dumnezeu nu intarzie sa dea ajutorul Sau, asa cum Simon l-a ajutat pe Hristos. Asadar putem spune ca fiecare om este ajutat de catre ceilalti in mod providential. De cate ori nu spune omul in viata sa „Doamne, nu mai pot!”, impovarat fiind de greutatea crucii sale. Atunci Dumnezeu intervine si ii da omului acel suflu de putere; omul se ridica, isi ia crucea si merge mai departe.
Jertfa de pe Golgota, ca orice jertfa facuta pentru un ideal, a capatat atunci, in clipa trista a rastignirii, autoritatea si valoarea fortei creatoare a dumnezeirii insesi. De aceea, totdeauna, orice fapta mareata, menita sa inalte omenirea pe culmile desavarsirii si ale sfinteniei se incheaga numai din sacrificiu. Exemplul adevaratei jertfe creatoare este, pe de o parte, cel al Tatalui Ceresc, Care din iubire a trimis pe Fiul Sau in lume, iar pe de alta parte, cel al Fiului Care a urcat pe drumul Golgotei pentru izbavirea noastra a oamenilor… O astfel de jertfa nu are egal in lume.
Pana la sfarsitul veacurilor, crestinii vor pomeni cu evlavie si cu sufletele cernite tot ce s a petrecut in aceasta zi, caci Crucea de pe Golgota este semnul biruintei vietii asupra mortii, Hristos inviind a treia zi din mormant, rupand legaturile mortii si vestind vesnica primavara a invierii noastre celei de a pururi.
Crestinii marturisesc insemnatatea Sfintei Cruci pentru mantuire, inchinandu se in timpul rugaciunii. Dupa cum proorocul David isi inalta mainile la rugaciune (Psalmul 140, 2), tot asa crestinii se roaga in tot locul „…ridicandu si mainile sfinte, fara de manie si fara sovaire” (I Timotei 2, 8). Pe fetele crestinilor, crucea este pecetea lui Dumnezeu despre care vorbea profetul Iezechiel: „Insemneaza cu semnul crucii pe frunte pe oamenii care gem si plang din cauza multor ticalosii…”
Cinstind semnul Sfintei Cruci si insemnandu-l pe fata sa, crestinul marturiseste pe Hristos (Matei 10, 32) si se straduieste sa poarte in inima si in viata sa crucea duhovniceasca despre care ne spune Mantuitorul: „Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa si ia crucea si sa mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34).
Cinstirea Crucii lui Hristos a trecut la orice cruce care ne aminteste de jertfa Sa mantuitoare pentru noi; ca „semn de mantuire”, cum a fost sarpele de arama inaltat de Moise in pustie, ce inchipuia Crucea Domnului (Ioan 3, 14).
Crucea este semn de mantuire (Psalmul 59, 4), steag inaltat peste neamuri (Isaia 62, 10), este semnul Fiului Omului care se va arata pe cer la a doua venire a Sa (Matei 24, 30).
Din pacate, omul mileniului al III-lea nu mai are bunavointa, credinta si rabdarea de a purta crucea lui Hristos, ci poarta mai degraba, uneori, cu atata staruinta si osteneala cruci faurite de catre oameni sub asistenta neobosita a diavolului. Si aceste cruci sunt: orbirea morala, egoismul, invidia, indiferenta, violenta, minciuna, ura, disperarea dusa pana la sinucidere.
Asadar, daca povara crucii tale a devenit insuportabila, daca nu mai ai solutii la problemele tale, daca ai cazut ridica-te, iar daca nu mai poti sa te ridici cere ajutor Mantuitorului: “Doamne, Iisuse Hristoase ajuta-ma sa ma ridic , nu mai pot!”.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!
Doamne ajuta! Stefan Popa

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Editor 192 articole postate

Publica din 28 Septembrie 2012

cruce5

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Trei cuvinte despre purtarea Crucii. Cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia, iar cei ce s-au mângâiat vor suferi.

[…] Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos,  atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră,  devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă  asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare,  crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea  mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un  mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este  înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească  căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii  lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos  şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să  vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de  purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu  fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu  este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile  şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea  să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt  trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi  necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua  categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile  şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o  reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin  totala predare în voia lui Dumnezeu.
Vă  voi spune acum cîteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt  cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate  drumurile noastre şi se întîlnesc aproape la fiece pas. Aici putem  include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor  apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de  pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea,  jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească,  mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna  dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici  bogăţia, nici slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis Raiul pămîntesc şi nu se vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va  deschide Raiul ceresc.
De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rînduit Dumnezeu pentru mîntuirea omului, în general, şi a ta, în  particular. De ce a rînduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămînt  fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un  exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria sa, ci ca  un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea  în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri  şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul  său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi  revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri  şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului  şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd  în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.
„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De  ce pe mine mă strîmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape  în toate? De ce eu mă frîng de durere, iar altul se mîngîie? Dacă  aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia,  fără excepţii.” Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea.  Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mîine,  iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri  şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început pînă la sfîrşit, şi  vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul  care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Pînă şi regii, adesea nu  dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum,  dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da  şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sînt ba zile întunecoase, ba  zile senine. S-a întîmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?!  Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gîndeşte şi tu la  fel despre supărarea ta, şi te vei mîngîia de bună nădăjduire. Îţi este  greu. Dar este, oare, aceasta o întîmplare fără motiv? Pleacă-ţi cît de  cît capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de  tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea,  nu s-a întîmplat decît cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decît  El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cînd să-i trimită,  şi cînd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa.  Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a  ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi  cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau,  printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea  să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi  să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre  acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi  oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va  răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi  dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă  credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tîlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit  Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!
Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie  care îi corespunde. Dacă eşti păcătos – cum eşti de altfel – bucură-te  că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti  suferinţa numai dinspre pămînt. Dar mută-te cu gîndul la cealaltă viaţă.  Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru  păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osîndit, cîte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să  nu fi căzut sub acea osîndire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele  mele îmi sînt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că  bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi  fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui.  Cînd vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am  primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”
Aşadar, indiferent de porţi soarta amară a tuturor, ori suferinţele şi  necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu  recunoştinţă din mîinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor,  ori ca pe o cheie care deschide uşa în Împărăţia Cerească. Nu cîrti, nu  invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tînguirii zadarnice. Căci aşa se  întîmplă în nenorocire: unul începe să se tînguiască şi să cîrtească,  altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se  cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără  să-şi înalţe suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi aceştia nu se  folosesc cum se cuvine de crucile care le sînt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mîntuirii.
Domnul le dă în mîini conlucrarea mîntuirii, iar ei o resping. I-a ajuns  necazul şi suferinţa. Oricum, îţi porţi deja crucea. Fă, aşadar, ca  această purtare să-ţi fie spre mîntuire, iar nu spre pierzanie. Pentru  aceasta nu trebuie să muţi munţii din loc, ci să aduci o mică schimbare  în mişcarea gîndurilor şi în stările inimii tale. Deşteaptă-ţi  recunoştinţa, smereşte-te sub mîna puternică, pocăieşte-te,  îndreptează-ţi viaţa. Dacă te-a părăsit credinţa în pronia lui Dumnezeu, readu-ţi-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ţi-ai  pierdut simţul legăturii cu propriile păcate, ascute-ţi ochiul  conştiinţei şi le vei vedea, îţi vei plăti păcatul şi vei umezi  uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinţei. Dacă ai uitat că amarul  soartei pămînteşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, viază-ţi  în minte acest gînd şi, cu inimă împăcată îţi vei dori suferinţe, pentru ca, pentru micile suferinţe de aici, să te întîmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp,  aceste gînduri şi sentimente sînt legăturile care leagă crucea noastră  de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri  mîntuitoare. Fără acestea, crucea rămîne tot în spatele nostru şi ne  apasă, dar nu are putere mîntuitoare, fiind despărţită de Crucea lui  Hristos. Atunci nu mai sîntem purtătorii de cruce care se mîntuiesc şi  nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. […]
Dintre cele trei feluri de cruci, v-am vorbit cîte ceva despre primul, despre  crucile din afară: suferinţele, nenorocirile şi lipsurile. Acum vă voi  spune cîte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile lăuntrice. Pe  acestea le întîlnim în timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune  Sfîntul Apostol: Iar cei ce sînt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au  răstignit aceste patimi şi pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta  cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le  strivi, a le dezrădăcina. De va înfrînge omul vreo patimă de cîteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrînge de cîteva ori, o va  strivi; dacă încă o va înfrînge atunci o va dezrădăcina cu totul, cu  ajutorul lui Dumnezeu. Şi fiindcă această luptă este anevoioasă, amară  şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlîntată înlăuntrul nostru.  Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mîinile ţintuite, parcă i se  pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atît  este de greu şi de dureros. Fără osteneală şi fără durere nu se poate,  pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sînt străine, aşa de tare s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, încît au pătruns cu  rădăcinile în toate mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre.  Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mîntuitor  şi această izbăvire nu se obţine altfel decît prin durere. […] Care  patimă nu este dureroasă? Mînia arde, invidia usucă, pofta trupească  vlăguieşte, zgîrcenia nu te lasă să mănînci şi să dormi, mîndria jignită  roade ucigător inima; şi orice altă patimă – ura, suspiciunea,  gîlceava, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, atracţia pentru anumite  lucruri şi persoane – ne pricinuieşte fiecare, suferinţa ei, astfel  încît a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculţ pe lame de  cuţit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situaţia omului căruia şerpii  îi înveninează sîngele. Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată  lumea le are. Cîtă vreme există mîndrie, există toate patimile, căci  aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu  fiecare le are pe toate în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi,  înseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi  răstignit de patimi, însă nu spre mîntuire, ci spre pierzanie. Astfel,  purtînd patimile, te sfîşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ţi produci singur suferinţă înlăuntrul tău, tot din pricina patimilor,  însă nu spre pierzanie, ci spre mîntuire? Este de ajuns să schimbi  direcţia cuţitului şi în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacţia  patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi  împotrivindu-te lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferinţă a  inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o  liniştire îmbucurătoare, aşa cum se întîmplă cînd rana este acoperită cu un plasture tămăduitor. Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu  să-ţi depăşeşti mînia şi nu-ţi place; dacă o biruieşti, te linişteşti,  dar dacă îi dai satisfacţie, multă vreme te vei frămînta. De a fost  cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă  iartă, pace dobîndeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a  aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui  Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Aşa stau lucrurile cu orice  patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea îţi pricinuieşte  suferinţă. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte.  Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale!  Rupe această cruce construieşte-ţi o alta: crucea luptei cu ele. Şi îţi  va fi răstignirea pe această cruce spre mîntuire!” Toate acestea sînt  limpezi ca lumina zilei şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară.  Totuşi, faptele nu o îndreptăţesc întotdeauna.
Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de cîte o patimă, dar tot  îi dă apă la moară. Vede că, dîndu-i satisfacţie, îşi face din ce în ce  mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă faţă de noi  înşine! Altul chiar se pregăteşte de luptă cu patima, dar imediat ce  patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numaidecît. Iar porneşte şi iar îi cedează. Face de cîteva ori aşa şi rezultatul este acelaşi.  Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau  amăgirea şi înşelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei,  promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de  cîte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu  fericire şi linişte, ci chin şi întristare? Ea promite multe, dar nu dă  nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit  această experienţă, trăieşte-o şi vei vedea. Dar aici este nenorocirea  noastră, că nu ne hotărîm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de  noi înşine. Auto-compătimirea este cel mai linguşitor trădător şi cel  mai mare duşman al nostru, este primul plod al mîndrei. Ne este milă de  noi înşine şi ne ucidem cu mîna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; şi cu cît mai rău ne facem, cu atît mai mult vrem să ne  facem rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală. Să ne  însufleţim, aşadar, fraţilor, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea  răstignirii de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a  poftelor. Să respingem mila de noi înşine şi să încălzim rîvna trudirii  de sine. Să avem o inimă de doctor, care şi celor pe care-i iubeşte, şi  celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi şi arsuri dureroase. Nu vă voi indica metoda şi întreaga desfăşurare a luptei. Apucaţi-vă de treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va învăţa totul. […]
Ne-a mai rămas să lămurim cel de-al treilea fel al crucii mîntuitoare pentru noi, crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi  despre ea vreo două vorbe, pentru că învăţătura întreagă îmi depăşeşte  puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvîrşiţi. Ei  sînt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu  putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi  liniştindu-se cît de cît de frămîntarea lor dinăuntru, să creadă că a  făcut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini. Nu, nici în  această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe  deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci  doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te,  curat, ca jertfă curată şi neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihănitului. […]
Aceasta este culmea desăvîrşirii creştine, la care este omul în stare să  ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, cînd  Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toţi. De aceea, toţi cei ce  s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicţie  cu toate rînduielile vieţii pămînteşti şi ori suferă prigoane şi  chinuri, ori devin şi sînt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se  retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sînt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai  cu Dumnezeu. […]
Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus  numai ca să vă sugerez unde se află sfîrşitul, unde trebuie să fim şi să  ajungem şi pentru ca, ştiind, să înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns pînă la  această înălţime a vieţii duhovniceşti care ne-a fost menită şi care  este aşteptată de la noi. Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca şi alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea începe prin pocăinţă, se  continuă prin lupta cu patimile şi se încheie prin răstignirea împreună  cu Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea în  Dumnezeu. Aţi murit – spune Apostolul şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Coloseni 3, 3). Aici, totul se săvîrşeşte înlăuntru, este nevăzut pentru ochii  oamenilor, fiind cunoscut doar conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din  afară sînt aici nimic. Desigur că ele sînt un ambalaj cuviincios, dar nu sînt un martor hotărîtor şi cu atît mai puţin, nu le nasc pe cele  dinăuntru. Atît de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este  decît superbul ambalaj al unui mormînt plin de oase!
Ştiind acestea, să stăm, fraţilor, pe Golgota, în faţa crucilor, şi să începem să ne măsurăm cu ele şi pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte.  Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului (Marcu 15, 21), este  modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri şi privaţiuni  exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezintă tîlharul cel  înţelept răstignit şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se  luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvîrşiţi, răstigniţi prin  predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tîlharului celui rău pe cine  reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi  sfîşie, îi răstignesc de moarte, nedîndu-le nici o bucurie şi nici un  fel de speranţă. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre  aceste cruci şi, după ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tîlharul cel  înţelept sau cel ce îl imită pe Domnul Hristos, sau tîlharul cel rău,  din pricina patimilor ce te consumă?
Aşa cum te vei găsi, aşa să-ţi aştepţi sfîrşitul. Voi adăuga numai:  scoateţi-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieţi  tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru Hristos! La creştinii  adevăraţi, dacă au cîte o mîngîiere, aceasta este cu totul  întîmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează  suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie.  Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în Împărăţie, inclusiv în cea  lăuntrică. Primul, pas făcut aici – frîngerea voii dinspre rău înspre  bine, alcătuind inima pocăinţei – se reflectă într-o durere de moarte  pricinuită ranei produse de frîngerea voii, care va sîngera, apoi, pe  toată perioada luptei cu patimile şi care se va închide abia după  dobîndirea neprihănirii, care îl ridică pe creştin pe crucea  împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este  suferinţă, durere, strîmtorare. Putem spune că tihna este semnul  drumului greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.

Cugetînd la  aceasta, bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se  staţi în tihnă şi în mîngîieri? Cuvîntul lui Avraam către cel bogat este în pilda despre Lazăr şi bogatul nemilostiv. Aici vă mîngîiaţi, iar  alţii suferă pentru Hristos şi pentru sfînta Sa Lege; iar în cealaltă  lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mîngîia, iar  cei ce s-au mîngîiat vor suferi. Voi spuneţi, de obicei: „Ce, nu avem  voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?” Faceţi  întîi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta. Unii n-au alte treburi decît: azi să meargă la un bal, mîine la teatru, poimîine  la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de fel  de alte distracţii, trecînd de la unele plăceri la altele. Iar la ce  este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare  creştin, nici nu se gîndesc. Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel  de viaţă? Credeţi că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin  Hristos, va creşte de la sine, indiferent de aceste neorînduieli din  afară?! Cum să crească? Arde oare lumînarea în vînt? Se plineşte, oare,  viaţa de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ţi fie bine, lasă mîngîierile,  porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te în focul  răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frîngerii inimii şi vei  deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit, vei  fi luat de Stăpînul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi  prealiniştitelor Sale lăcaşuri. […]
– din lucrarea ieromonahului Ioan – Cum sa ne mantuim? Dupa invatatura Sfintilor Parinti

CRUCEA, PROSLĂVIRE A LUI HRISTOS

Din Revista „Ortodoxia” 2/1982 SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR CRUCEA, PROSLĂVIRE A LUI HRISTOS Traducere de Pr. dr. GH. PASCHIA

Ziua în care urma să fie răstignit apropiindu-se, Domnul spunea: «Părinte, a sosit ceasul, proslăveşte pe Fiul Tău» (loan XVII, 1). Proslăvirea Sa era crucea. Că proslăvirea Sa era crucea, Evanghelistul ne-o arată prin aceste cuvinte : «Nu era dat Duhul Sfînt, pentru că Iisus nu Se proslăvise» (loan VII, 39), cuvinte al căror sens este acesta: Harul nu fusese încă dat, pentru că vrăjmăşia la care oamenii erau hărăziţi nu fusese încă distrusă, fiindcă Hristos nu fusese încă ridicat pe cruce.

Da, crucea a risipit mînia lui Dumnezeu faţă de oameni, i-a împăcat cu El, a făcut din pământ un cer, a reunit pe muritori cu îngerii, a răsturnat fortăreaţa morţii, a distrus puterea diavolului, a nimicit influenţa păcatului, a izbăvit pământul de greşeală, a readus adevărul, a alungat diavolul, a răsturnat templele lor, a minat altarele lor, a oprit jertfele lor, a împlîntat virtutea, a puls temeliile Bisericii.

Crucea este voinţa Tatălui, slava Fiului, tresărirea Duhului Sfînt.

Crucea este mîndria lui Pavel: «Să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos» (Gal. VI, 14).

Crucea depăşeşte soarele în strălucire, ca raze, ca splendoare, căci atunci cînd soarele se întunecă, atunci străluceşte crucea, şi soarele nu se întunecă, pentru că cel din urmă ceas al lui a sunat, ci pentru că este eclipsat de splendorile crucii.

Crucea a rupt zăgazurile osîndei noastre şi a sfărîmat lanţurile morţii.

Crucea, în sfîrşit, este monumentul iubirii lui Dumnezeu. «Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît şi pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară» (loan III, 16). «Fiind vrăjmaşi, scria Apostolul, ne-om împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său» (Rom. V, 10).

Crucea este parapet care nu poate fi străpuns, o armă nebiruită. Ea este siguranţa bogatului, comoara săracului, zidul care ne pune la adăpostul curselor duşmanului nostru, arma care ne apără contra atacurilor, biciul viciilor, gajul virtuţilor, un semn pe cît de nou pe atît de admirabil. «Neamul de acum cere un semn şi nu-i voi da alt semn decît acela al lui Iona» (Mat. XII, 39). «Iudeii cer semne, elinii înţelepciune, iar noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit» (I Cor. I, 22—23).

«Crucea pentru noi este Hristos Cel răstignit pe care Îl predicăm» (I Cor. I, 23).

Crucea a deschis raiul, ea a introdus în el pe tâlharul de pe ea, şi neamul omenesc hărăzit a pieri şi nevrednic chiar de pămînt, ea l-a adus de mînă în cereasca împărăţie.

Crucea ne-ar fi procurat şi ne-ar procura bunuri ca acestea — şi Domnul oare, ar fi refuzat să se sprijine de ea? Cine ar putea pretinde lucrul acesta ?

Dacă Hristos n-ar fi voit să sufere acest chin, cine ar fi putut să-L constrângă la aceasta ? Pentru ce ar fi însărcinat pe profeţi de a vesti răstignirea sa viitoare, dacă El nu ar fi trebuit şi nu ar fi vrut aha să fie răstignit ?

Pentru ce motiv ar fi denumit El crucea pahar, neavînd voinţa de a o suferi ?

Evident, El arată cu cîtă ardoare suspina după ea. O băutură răcoritoare nu este mai plăcută cerului gurii însetat, decît era crucea pentru Mântuitorul. Aşa se explică aceste cuvinte ale sale : «Mult am dorit să mănînc cu voi acest Paşte» (Luca XXII, 15). El nu vorbeşte în felul acesta fără raţiune, o face pentru motivul indicat acum, pentru că era spre seară, cînd trebuia să se urce pe cruce.

Cum, aşadar, El care numeşte crucea slava Sa, Care dojeneşte pe un ucenic, pentru că vrea să-L depărteze de ea, care caracterizează pe bunul păstor prin jertfa vieţii sale pentru oi, Care afirmă că doreşte viu ceasul patimii Sale şi Care se prezintă la ea cu deplina Sa voinţă, cum, zic, ar cere ca ea să nu aibă loc ? Dacă nu ar fi vrut să sufere, I-ar fi fost oare foarte greu de a opri pe cei care veneau să-L prindă ? Pe cînd ei se pregăteau să-L aresteze, El le zice : «Pe cine căutaţi ? Şi ei răspunseră: Pe Iisus. Eu sînt, răspunse Mîntuitorul, şi de îndată ei căzură la pămînt» (Ioan XVIII, 4—6).

Astfel, după ce a început prin a vorbi şi prin a Ie arăta cît Îi e de uşor să se dea deoparte de atingerea lor, El se lasă prins, învăţînd prin aceasta că, El nu cedează nici forţei, nici violenţei, că El nu-i silit să sufere contra voii Sale tirania asaltatorilor, ci că face aceasta cu o întreagă şi perfectă libertate şi după ce va fi pregătit acest eveniment cu mult timp înainte.

Şi într-adevăr, jertfa Lui Isaac nu era pentru noi decît o închipuire a crucii. De aici aceste cuvinte ale Mîntuitorului: «Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat» (Ioan VIII, 56). Patriarhul se va fi bucurat, aşadar, de o închipuire a crucii, şi Iisus Hristos să se dea în lături în faţa crucii însăşi ?

Moise, din parte-i, învinge pe Amalic, pentru că şi el arăta de asemenea figurativ crucea, în sfîrşit, vom găsi în Vechiul Testament mii de fapte prin care crucea a fost figurată. Şi pentru ce aceste evenimente figurative, dacă Acel Căruia crucea Îi era hărăzită nu voia s-o suporte?…

Hristos ne porunceşte să ne rugăm pentru duşmanii noştri, şi El ne dă această învăţătură prin pilda Sa, căci urcat pe cruce, zice : «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac» (Luca XXIII, 34).

Tot aşa rugăciunea din care ne face o datorie, o practică El mai întîi şi El ne învaţă felul în care să ne rugăm, El care posedă puterea de a ierta.

EI ne porunceşte să facem bine celor care ne urăsc, şi să tratăm bine pe cei care ne vorbesc de rău, dîndu-ne pilda Sa Însuşi pentru aceste învăţături.

El izbăveşte pe iudeii posedaţi de diavol, cu toate că iudeii Îi zic demoniac. Prigonit de ei, El îi încarcă de binefaceri. Înconjurat de ei cu uneltiri, El are grijă de hrana lor. Este spînzurat pe cruce de ei şi El le deschide Împărăţia cerurilor.

Nimeni să nu se ruşineze de misterele glorioase ale mântuirii noastre, ale acestor simboluri, izvor pentru noi a tot felul de bunuri şi cărora, le datorăm existenţa şi viaţa creştină.

Să ducem în tot locul crucea lui Hristos ca şi cum am purta o cunună.

Oare, nu prin cruce toate misterele relative la mântuirea noastră s-au îndeplinit ?

Iată pentru ce noi păstrăm cu grijă imaginea ei în casele noastre, pe zidurile noastre, pe ferestrele noastre, pe fruntea, noastră şi în inima noastră. Ea este semnul mîntuirii noastre a tuturor, a libertăţii noastre a tuturor şi a bunătăţii Domnului «căci El a fost dus ca un miel la junghiere» (Fapte VIII, 32).

Aşadar, cînd veţi face acest semn, aduceţi-vă aminte de misterul crucii şi potoliţi în voi ura şi toate celelalte patimi.

Cînd vă veţi închina, voi veţi da frunţii voastre o îndrăzneală francă, inspiraţi sentimente generoase sufletului vostru , nu am nevoie să vă spun ceea ce va face sufletul vostru cu adevărat liber. Astfel Pavel constrîngîndu-ne de a cuceri libertatea, care se cuvine demnităţii noastre, ne aminteşte de crucea şi sîngele Domnului prin care am fost răscumpăraţi, spre a nu mai deveni sclavi oamenilor.

Gîndiţi-vă la preţul care a fost dat pentru voi şi niciodată nu veţi deveni sclavi oamenilor. Preţul, despre care ne vorbeşte el, este crucea. Nu numai cu mîna trebuie să formăm semnul, trebuie să-i adăugăm voinţa, cum şi o credinţă profundă.

Faceţi-o în felul acesta pe faţa voastră şi nici unul din spiritele necurate nu va putea să vă reziste, pentru că va vedea în el sabia care l-a rănit mortal, pumnalul care i-a străpuns pieptul. Nu am putea să vedem locul în care sînt daţi morţii cei osîndiţi, fără să ne cutremurăm de oroare.

Ce trebuie, aşadar, să simtă diavolii în prezenţa acestei arme cu care Mîntuitorul i-a despuiat de toată puterea lor şi a tăiat capul dragonului ? Nu vă ruşinaţi de o atît de mare binefacere, ca nu cumva Hristos să se ruşineze de voi, cînd va veni în slava Sa, cînd acest semn va preceda pe Fiul lui Dumnezeu strălucind cu o lumină superioară aceleia a razelor soarelui. Căci atunci, crucea va apărea şi prin prezenţa sa elocventă va apăra contra universului întreg cauza Domnului, ea va dovedi că providenţa n-a lipsit niciodată.

Astăzi, ca şi în timpul strămoşilor noştri, acest semn a deschis porţile închise. El a neutralizat veninul mătrăgunei, a vindecat rănile cauzate de muşcătura fiarelor sălbatice. Este adevărat că, deschizând porţile iadului, a uşurat intrarea cerurilor, a răsturnat  barierele răului, a lipsit pe diavol de puterea sa, nu e nimic surprinzător că a biruit băuturile otrăvitoare şi fiarele sălbatice.

Iată semnul pe care trebuie să-l săpaţi în inima voastră alipiţi-vă strîns de acesta mântuire a sufletelor voastre.

Crucea a salvat lumea, ea a schimbat-o, a alungat eroarea, a readus adevărul, a făcut din pămînt un cer, a transformat oameni în îngeri.

Graţie crucii, departe de a ne teme de diavoli, noi trebuie să-i dispreţuim ; graţie crucii, moartea nu mai este moarte, ci este un semn ; graţie crucii, toate puterile duşmane zac la pămînt şi sînt călcate în picioare.

Dacă sînteţi întrebaţi: Adoraţi, aşadar, pe Cel Răstignit? Răspundeţi cu un glas şi cu o faţă care să exprime bucuria : Da, Îl ador şi-L voi adora mereu. Dacă sînteţi luaţi în rîs, deplîngeţi cu lacrimi o asemenea nebunie. Mulţumiţi Domnului pentru binefacerile minunate cu care El ne-a încărcat şi pe care nu am putea să le cunoaştem decît printr-o descoperire a cerului.

De aceea, dacă cineva va rîde, este pentru că «omul neduhovnicesc nu primeşte adevărurile Duhului lui Dumnezeu» (I Cor. II, 14).

Aşa este cu copiii, în prezenţa lucrurilor mai serioase şi celor mai uimitoare. Întroduceţi pe un copil în mijlocul misterelor şi el va rîde. Aşa sînt păgînii, asemenea unor copii şi uneori chiar mai uşuratici, dar ei comit aceste copilării la vîrsta matură. Aşadar, sînt mai nefericiţi şi mai puţin scuzabili. Nouă ne este a striga cu glas tare şi răsunător, fie de ar fi prezenţi toţi păgînii de faţă, să răspundem cu mai multă hotărâre : Slava noastră, începătura a tot binele, cununa şi garanţia încrederii noastre este crucea.

SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR DESPRE CRUCE CA OBIECT DE VENERAŢIE [Tratatul: Hristos este Dumnezeu, 9-10]

În timpul lui Hristos, unii dintre marii criminali erau arşi de vii, alţii erau omorîţi cu pietre sau piereau prin alte feluri de chinuri, dar cel care era răstignit, spînzurat pe o cruce de lemn, suferea odată cu această tortură şi blestemul de care era întovărăşit, cum este scris în Deuteronom : «Blestemat este înaintea Domnului tot cel spînzurat pe lemn» (Deuteronom XXI, 23).

Acum acest lemn infam, acest lemn blestemat, acest spăimîntător simbol al morţii celor sceleraţi, este obiect de veneraţie şi de iubire. Crucea, acest giuvaier mai preţios decît lumea, înfrumuseţează coroana imperială mai mult decît orice obiect. Ea, care odinioară era universal obiect de oroare, azi îi vedem imaginea pretutindeni, la principi şi la supuşi, la femei şi la bărbaţi, la fecioare şi la persoanele căsătorite, la nobili şi la sclavi.

Fiecare face, în orice clipă, acest glorios semn pe partea cea mai nobilă a trupului său, este purtată, statornic, pe frunte ca un trofeu pe o coloană.

Am mai spus, acest semn se înalţă pe sfînta masă, el domină hirotonisirea preoţilor, el întovărăşeşte chiar trupul lui Hristos la cina mistică.

Crucea străluceşte peste tot, în interiorul caselor, pe pieţele publice, în pustie, pe drumuri, pe vîrful munţilor, în fundul podurilor, în mijlocul mărilor, pe năvi şi pe insule, pe paturi şi pe veşminte ; ea este gravată pe arbori, pe vasele de aur şi de argint, ea decorează sala ospăţului, ea străluceşte în mijlocul pietrelor preţioase şi al picturilor murale, este pusă pe vitele pe care un rău contagios le mistuie şi pe oamenii care sînt chinuiţi de diavoli, în război şi în pace, în vremea zilei şi a nopţii, în mijlocul sărbătorilor lumeşti şi al austerităţilor pocăinţei planează imaginea crucii, pentru că iubim mult acest semn de mîntuire, pentru că refugiindu-ne sub umbra ei simţim o fericire deosebită.

Toţi o îmbrăţişează cu iubire, nimeni nu mai roşeşte acum de această unealtă a morţii, de acest simbol al blestemului. Crucea este un giuvaier pe care toată lumea îl preferă cununilor, diademelor celor mai preţioase. Oroarea a făcut loc admiraţiei şi sila a făcut loc dorinţei. O vedeţi peste tot, încă o dată spun, pe vîrful edificiilor şi în interiorul caselor, în oraşe şi în singurătăţi, ea ornează pagina pe care o citiţi tot aşa de bine ca şi drumurile pe care vă purtaţi paşii. Aici bucuros aş întreba pe păgîni de unde vine că, unealta de anatemă şi de tortură a devenit un obiect de speranţă şi de iubire, dacă nu de la miraculoasa putere a Răstignitului ?

Dacă priviţi aceasta ca nimica, dacă rămîneţi încă în încăpăţînarea voastră, dacă respingeţi adevărul şi închideţi ochii la lumină, ascultaţi, am să vă demonstrez printr-un alt argument măreţia acestor lucruri.

Acest argument iată-l : Judecătorii au la dispoziţia lor multe feluri de unelte de chinuri : fiare, cruci, unghii de fier, bice cu plumbi, tot ceea ce poate sfîşia trupul şi să frîngă membrele. Cine ar vrea să ducă aceste unelte în casa sa ? Cine ar vrea să atingă mîna călăului, sau chiar să se apropie să vadă aparatul de tortură ? Nu le face oroare celor mai mulţi oameni acest lucru ? În loc de a le atinge sau chiar de a le vedea de aproape, toţi se depărtează îşi întorc privirea de la ele. Aşa era odinioară crucea. Ea avea chiar ceva mai respingător şi mai oribil, pentru că reamintea, cum am remarcat, nu numai ideea unei morţi violente, ci încă şi aceea a unei morţi blestemate, de unde vine aşadar, vă întreb, ca ea să fie înconjurată acum de atîtea mistere, să fie preferată tuturor comorilor, să fie aşezată deasupra tuturor distincţiilor pămîntului ? Pentru ce ne grăbim cu atîta ardoare şi încredere în jurul acestui lemn pe care a fost ţintuit trupul Preaslăvitei victime ? Pentru ce atîtea persoane, atît bărbaţi cît şi femei, încadrează în aur o bucăţică din acest lemn şi-l atîrnă la gîtul lor, ca cel mai frumos din ornamente ? Ce a devenit vechea semnificaţie a acestei unelte de răzbunare şi de moarte ? Este Creatorul a toate, Cel care le schimbă după placul Său, El singur care putea să înalţe deasupra cerurilor chiar simbolul ticăloşiei, celei mai ruşinoase dintre morţi. Profetul vedea toate acestea în viitor, cînd zicea : «Pacea mea fi-va cel, mai glorios triumf».

Această infamă cruce — revin încă şi nu aş obosi niciodată s-o repet — este de aici încolo un gaj de binecuvîntare, un zid tare şi sigur de apărare, o sabie morală contra diavolului, un frîu pentru turbarea diavolilor, flagelul puterilor duşmane.

Crucea a răsturnat domnia morţii, a sfărîmat porţile de aramă şi zăvoarele de fier ale infernalelor temniţe, a ruinat citadela spiritului răului, a smuls păcatului toată puterea lui, a scos lumea din osîndirea în care se afla, a vindecat rana pe care Însuşi Dumnezeu a făcut-o naturii umane. Ceea ce nu a putut face nici marea despărţită, nici stîncile sfărîmate, nici văzduhul învălmăşit, nici mana care a căzut în pustie vreme de patruzeci de ani şi a hrănit mii de oameni, nici legea dată poporului, nici semnele împlinite, fie în pustie, fie în Ţara sfîntă, singură crucea, acest lemn blestemat, care scîrbea pe toţi oamenii, obiectul unei dispreţuiri universale, a putut să împlinească deplin şi fără sforţări, odată ce-a fost scăldată în sîngele lui Hristos.

Pămîntul întreg, altădată atît de sterp în virtuţi, al cărui aspect era tot atît de dezolant ca şi acela al pustiului însuşi, incapabil cum era de a produce un bine, crucea l-a făcut dintr-o dată un rai, o mamă rodnică.

Sfânta Evanghelie după Luca

1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13  14  15  16  17  18  19  20 21 22  23  24 

Capitolul 21

1. Şi privind, a văzut pe cei bogaţi, aruncând darurile lor în vistieria templului.
2. Şi a văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bani.
3. Şi a zis: Adevărat vă spun că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi.
4. Căci toţi aceştia din prisosul lor au aruncat la daruri, aceasta însă din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viaţă.
5. Iar unii vorbind despre templu că este împodobit cu pietre frumoase şi cu podoabe, El a zis:
6. Vor veni zile când, din cele ce vedeţi, nu va rămâne piatră peste piatră care să nu se risipească.
7. Şi ei L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, când oare, vor fi acestea? Şi care este semnul când au să fie acestea?
8. Iar El a zis: Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Nu mergeţi după ei.
9. Iar când veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă înspăimântaţi; căci acestea trebuie să fie întâi, dar sfârşitul nu va fi curând.
10. Atunci le-a zis: Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie.
11. Şi vor fi cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari din cer vor fi.
12. Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu.
13. Şi va fi vouă spre mărturie.
14. Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde;
15. Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri.
16. Şi veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi.
17. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu.
18. Şi păr din capul vostru nu va pieri.
19. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.
20. Iar când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, atunci să ştiţi că s-a apropiat pustiirea lui.
21. Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi şi cei din mijlocul lui să iasă din el şi cei de prin ţarină să nu intre în el.
22. Căci acestea sunt zilele răzbunării, ca să se împlinească toate cele scrise.
23. Dar vai celor care vor avea în pântece şi celor care vor alăpta în acele zile. Căci va fi în ţară mare strâmtorare şi mânie împotriva acestui popor.
24. Şi vor cădea de ascuţişul săbiei şi vor fi duşi robi la toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor.
25. Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi al valurilor.
26. Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina.
27. Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă.
28. Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.
29. Şi le-a spus o pildă: Vedeţi smochinul şi toţi copacii:
30. Când înfrunzesc aceştia, văzându-i, de la voi înşivă ştiţi că vara este aproape.
31. Aşa şi voi, când veţi vedea făcându-se acestea, să ştiţi că aproape este împărăţia lui Dumnezeu.
32. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea.
33. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
34. Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vine peste voi fără de veste,
35. Ca o cursă; căci va veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ.
36. Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului.
37. Şi ziua era în templu şi învăţa, iar noaptea, ieşind, o petrecea pe muntele ce se cheamă al Măslinilor.
38. Şi tot poporul venea dis-de-dimineaţă la El în templu, ca să-L asculte.

Comments are closed.

1 Comment

Comments are closed.