Sfântul Ioan Gură de Aur Despre Cinstea datorată Preoților

Sf Ioan Gura de Aur

Sf_Ioan_Gura_de_Aur_mozaic-210

Din “Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”

Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea Rm. Vâlcea – 1996

CUVÂNT

DESPRE CREDINTA ANNEI, DESPRE ÎNTELEPCIUNEA SI BLÂNDETEA EI; SI DESPRE CINSTEA DATORATA PREOTILOR.

TREBUIE SA NE RUGAM ATUNCI CÂND ÎNCEPEM A PRÂNZI SI DUPA CE TERMINAM.

Nimic nu este asemenea rugaciunii, o iubitilor ; nimic nu este mai puternic decât credinta. Pe amândoua ni le-a aratat Anna mai înainte. Caci apropiindu-se de Dumnezeu cu aceste daruri, a savârsit toate câte a voit ; a îndreptat firea slabita de pacat, a deschis pântece sterp, a ridicat rusinea nenasterii de fii, a potolit ocarile pizmataretelor si s-a întors spre multa îndrazneala, secerând spic încarcat de rod din piatra stearpa. Toti ati auzit cum s-a rugat, cum a cerut, cum a staruit, cum a primit, cum a nascut, cum a crescut si a afierosit pe Samuil.

Nimeni nu va gresi de va numi pe femeia aceasta si tata si mama. Ca desi barbatul a semanat, dar rugamintea a fost aceea care a dat putere samântei lui, facând cinstite începuturile nasterii lui Samuil. La zamislirea pruncului n-a fost somnul si împreunarea ca la ceilalti oameni, ci rugaciunile si lacrimile si credinta, facând nasterea proorocului mai cinstita decât a celorlalti oameni, nascându-se din credinta mamei sale. De aceea despre femei aceasta bine se va zice : “Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera”  (Ps. 125, 5).

Acesteia să-i râvnim si să ne asemănăm noi bărbaţii ; acesteia să-i urmeze şi femeile. Căci femeia aceasta este învăţătoare a amândorura părţilor. Câte sunt neroditoare, să nu deznădăjduiască ; câte sunt mame aşa  să-şi  hrănească pe cei  născuţi. Şi toţi să urmăm filozofiei    ei pe care a avut-o mai  înainte de naştere ;    credinţei care a avut-o în timpul naşterii si osârdiei pe care a avut-o după naştere. Cine poate fi mai cu înţelepciune decât femeia aceasta, care a răbdat cu blândeţe si cu vitejie atâta mâhnire nesuferită, şi nu s-a lăsat până ce nu si-a dezlegat necazul ? Ea a primit ca sfârşit al răului   un  dar  minunat şi  preaslăvit neavând  ca ajutător  şi apărător pe nimeni din cei de  jos. Ştia iubirea de oameni a Stăpânului, de aceea a primit ceea ce a cerut, căci îndreptarea necazului ei nu avea trebuinţă de ajutor omenesc, ci de darul cel dumnezeiesc.

Aici nimic nu folosea, nici banii, ca aducându-i  cineva  aur,  să-i   dezlege  necazul ;  nici  boală  trupească, ca să roage pe doctori să o izgonească. Firea era aceea care pătimea ispita, care avea trebuinţă de mâna cea de sus. De aceea lăsându-le pe toate cele de pe pământ, ea a alergat la Stăpânul firii si nu s-a lăsat până ce nu L-a plecat să-i dezlege sterpiciunea, să-i deschidă pântecele şi s-o facă maică pe cea neroditoare.

Fericită este Anna nu pentru că s-a făcut maică, ci pentru că neputând fi s-a făcut. Căci a se face maică este lucrarea firii, iar a nu putea fi şi totuşi a deveni este isprava deosebită a femeii acesteia. Deci fericită era şi pentru acea naştere, dar nu mai puţin fericită şi pentru cele săvârşite de ea şi mai înainte de naştere. Şi ştiţi cu adevărat toţi, şi bărbaţii şi femeile, că nimic nu este mai dureros pentru femeie decât a fi lipsită de copii.

Şi cu toate că unele vor dobândi alte bunătăţi,  dar  durerea  aceea ce se  pricinuieşte din  această rană niciodată nu o vor putea potoli. Iar dacă acum este aşa de nesuferită,  când  suntem chemaţi la o treaptă mai  înaltă şi călătorim la cer ; când nu avem nici o grijă de lucrurile cele de aici, ci ne pregătim pentru altă viaţă ; când lauda fecioriei este mare, pune-ţi în minte ce rău mare se socotea atunci lipsa copiilor, când nu era nici o nădejde pentru cele viitoare şi nici măcar nu se gândeau la acestea cei de atunci, ci toate le făceau,  pentru viaţa aceasta de aici ? Blestem şi osândă era asupra femeii care nu năştea si nu este cu putinţă a arăta cu cuvântul durerea ce pricinuia această rana.

Aceasta o mărturiseşte femeile, care au arătat multă tărie de suflet, însă cu toate acestea sterpiciunea n-au putut-o suferi. Ci unele se  necăjeau  asupra bărbaţilor lor,  altele se  deznădăjduiau de viaţă. Iar pe femeia aceasta nu numai mâhnirea pentru nerodire o cuprindea, ci si altă  durere,  prilejuită de ocările pizmătăreţei.  Şi  precum  atunci  când suflă  vânturi, şi apucă vreo corabie în mijlocul lor si ridică multe valuri în partea dinainte si în partea dinapoi a ei, dar cârmaciul şezând la cârmă scapă corabia evitând loviturile valurilor cu înţelepciunea cârmuirii ; aşa şi femeia aceasta atunci când mânia şi tristeţea căzuse în sufletul ei, ca nişte vânturi potrivnice, şi îi tulbura mintea şi multe valuri se ridicau, nu două zile, nici trei sau douăzeci, ci ani întregi, căci de multă vreme se făcea aceasta, a suferit furtuna cu bărbăţie şi nu a lăsat să se înece gândul ei.

Căci frica lui  Dumnezeu şezând la cârma sufletului ei ca un cârmaci, o îmbărbăta să sufere cu vitejie viforul acela. Şi  nu s-a depărtat de la ocârmuirea sufletului ei, până ce nu a băgat corabia cea plină de povară la limanul cel cu adăpostire bună, adică pântecele plin de vistieria cea de mult preţ. Că nu purta aur nici argint, ci prooroc şi preot. Si îndoită era sfinţenia pântecelui ei,    căci sfânt era pruncul pe care l-a zămislit si din rugăciune sfântă si din darul cel de sus s-a început zămislirea.

Şi nu numai că povara aceasta era preaslăvită şi minunată, ci şi felul negustoriei s-a făcut preaslăvit. Căci n-a vândut această povară oamenilor, nici la oarecare negustori sau precupeţi, ci îndată scoţând-o din corabie a vândut-o lui Dumnezeu. Şi atâta negustorie a făcut, cât se cuvenea să facă ceea ce s-a tocmit cu Dumnezeu.

Căci după ce Dumnezeu a luat copilul, i-a dat ei în loc alt fiu ; si nu numai unul, nici doi, nici trei sau patru, ci mult mai mulţi, „căci cea stearpă a născut şapte fii” (I Împ. 2, 5), zice Scriptura ; si dobânda a covârşit preţul. In acest fel este negustoria ce se face cu Dumnezeu, nu dă numai o mică dobândă a celor dăruite Lui, ci multă si înmulţită. Şi nu numai partea femeiască a dat copiii, ci amândouă firile şi-au adus dobânda lor, ca să se îndulcească amândoi de ea. Si vă zic acestea nu numai s-o lăudaţi pe această femeie, ci ca să-i şi urmaţi credinţa, si suferirea necazurilor, pe care aţi auzit-o mai înainte.

Dar ca să vă dau si cele ce urmează, daţi-mi voie puţin să vă povestesc si despre cuvintele zise după rugăciunea dintâi, către preot si către feciorul preotului, ca să cunoaşteţi cugetarea cea blândă şi liniştită a femeii.

„Şi a fost când ea se ruga mult înaintea Domnului, Eli preotul privea la gura ei” (I Împ. 1, 12). Îndoită faptă bună mărturiseşte sfântu scriitor la femeie : starea de rugăciune şi trezvie a minţii ; prima prin cuvintele „se ruga mult”, iar a doua prin cuvintele : „înaintea Domnului”.

Toţi ne rugăm, dar nu toţi înaintea lui Dumnezeu, căci stăm cu trupul la pământ si rostim cu gura multe, dar mintea aleargă pretutindeni, în casă şi în târg. Cum va putea zice unul ca acesta că s-a rugat înaintea lui Dumnezeu ? Că înaintea Domnului se roagă cel ce şi-a adunat mintea din toate părţile şi nu are nici o legătură cu pământul, ci s-a mutat la cer, lepădând din suflet tot gândul omenesc, precum a făcut atunci femeia aceasta. Căci dăruindu-se cu totul şi întinzându-şi mintea, se ruga lui Dumnezeu cu suflet amărât.

Dar cum zice că „se ruga mult”, când rugăciunea ei era scurtă ? Căci n-a grăit cuvinte multe, ci puţine şi simple, zicând :

Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot ! De vei vrea să cauţi spre smerenia roabei Tale, şi-Ţi vei aduce aminte de mine, şi vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da pe el înaintea Ta dar până la ziua morţii lui ; şi vin si băutură ameţitoare nu va bea si  brici  nu se va atinge de capul lui” (I Împ. 1, 11).

Ce mulţime de cuvinte sunt acestea ? Dar ce a însemnat cuvintele „Se ruga mult” ? Repetarea multă vreme a aceloraşi cuvinte în rugăciune ne-a poruncit-o Domnul Hristos, prin Evanghelii. Fiindcă după ce a zis Ucenicilor Lui să nu se roage ca păgânii vorbind multe (Mt. 6, 7). I-a învăţat pe ei şi pe noi măsura rugăciunii, arătând că nu întru mulţimea cuvintelor vom fi ascultaţi, ci întru trezvirea mintii.

Dar poate va zice cineva : Cum trebuie sa ne rugăm cu puţine cuvinte, când Domnul le-a dat Ucenicilor pildă să se roage pururea ? Că le-a spus de văduva aceea care cu rugăciunea cea deasă a înduplecat pe un judecător crud şi nemilostiv, care nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se ruşina (Lc. 18, 2-5). La fel şi Pavel sfătuieşte, zicând : ,,la rugăciune stăruiţi” (Rom. 12, 12) şi : „Neîncetat vă rugaţi44 (I Tes. 5, 17).

Căci dacă trebuie să ne rugăm adeseori, să stăruim în rugăciune si să ne rugăm neîncetat, înseamnă a ne împotrivi celor zise. Lucrurile nu se împotrivesc. Să nu fie ! Ci sunt foarte legate între ele. Căci Hristos si Pavel n-au poruncit să facem rugăciuni lungi, ci scurte si dese în multe răstimpuri. Pentru că de te vei ruga cu cuvinte multe si vei întinde rugăciunea, de multe ori te vei trândăvi şi o vei lăsa, dând multă libertate diavolului să se apropie, să-ţi pună piedică şi să-ţi depărteze mintea de la cele ce se grăiesc.

Iar dacă vei face rugăciuni scurte, dar dese, eu desimea lor vei cuprinde toată vremea şi vei putea cu lesnire să fii treaz, făcând rugăciunile cu multă atenţie, lucru pe care îl făcea şi această femeie, nu grăind cuvinte multe, ci scurte prin care adeseori se apropia de Dumnezeu.

Şi fiindcă preotul i-a astupat gura, căci aceasta înseamnă cuvintele : „Eli preotul privea la gura ei”, glasul ei nu se mai auzea, ci numai buzele si le mişca. A fost silită să se plece preotului şi să se depărteze de la rugăciunea cu voce tare.

Dar, deşi a fost astupată gura pământească, totuşi nu a fost astupată gura cea dinăuntru a inimii ei cu care striga cu îndrăzneală. Astfel de rugăciune este mai primită când se înalţă strigările dinăuntru. Iar această lucrare este a sufletului îndurerat şi amărât, care nu cu tăria glasului alcătuia rugăciunea, ci cu osârdia minţii.

Aşa se ruga şi Moise. Căci negrăind el nimic cu gura, îi zise Dumnezeu: „Ce strigi către Mine” (leş. 14,15). Oamenii aud numai glasul, dar Dumnezeu mai înainte de el aude cele ce se strigă înăuntru. Aşadar şi nestrigând putem fi auziţi, pentru care şi în târg de vom merge ne vom putea ruga cu mintea cu multă luare aminte, sau de vom şedea împreună cu prietenii, sau altceva de vom face, cu strigare mare vom putea chema pe Dumnezeu, fără ca nici unul din cei de faţă să ne poată auzi. Lucru pe care şi femeia aceasta l-a făcut atunci, căci glasul ei nu se auzea, dar a ascultat-o Dumnezeu, fiindcă mare era strigarea ei cea dinăuntru.

Şi a zis către ea feciorul lui Eli: „Până când vei fi beată? Trezeşte-te si te du de la faţa Domnului” (I Imp. 1,14). Aici se poate vedea mai ales credinţa femeii. Acasă o dispreţuia potrivnica ei, a venit la Templu şi preotul a certat-o, feciorul lui a ocărât-o. A fugit de furtuna cea de acasă şi a venit la liman, dar şi aici a aflat vaUiri. A venit să ia doctorie si nu numai că nu a luat, ci niei mare rană a primit prin ocări ; ştiţi cât de slabe sunt sufletele cele amărâte faţă de certări şi ocări. Precum rănile cele mari nu suferă nici măcar o uşoară pipăire de mână, aşa şi sufletul cel tulburat de toate se necăjeşte, chiar si de un cuvânt simplu. Dar însă femeia n-a pătimit nimic din acestea, rnai ales când şi feciorul preotului o certa. Că de era preotul cel ce ocăra, nu era mare lucru a suferi, pentru, că înălţimea dregătoriei şi puterea stăpânirii o pleca să sufere şi nevrând. Dar acum nici asupra feciorului preotului nu s-a supărat, de aceea a tras şi mai mult pe Dumnezeu cu dragoste spre ea.

Aşa şi noi de vom fi ocărâţi, sau alte rele de vom pătimi, dar vom suferi cu vitejie pe cei ce ne ocărăsc, mare dragoste vom trage de la Dumnezeu.

Dar de unde se arată acestea ? Din cele ce i s-au întâmplat lui David.

Şi ce a pătimit acela? A fugit odată din împărăţie şi-şi pnmejduia libertatea şi viaţa; şi fiindcă oastea se dase de partea tânărului celui desfrânat, a tiranului celui omorâtor de tată, el rătăcea prin pustie, dar nu s-a supărat, nici s-a necăjit pe Dumnezeu, nici a zis : De ce acestea ? De ce a îngăduit ca fiul sa se scoale asupra celui ce I-a născut, care deşi ar fi avut ceva pe dreptate să-l învinuiască, nici aşa nu trebuia să facă aceasta ? Dar acum nici o nedreptate, nici mică, nici mare nu a pătimit de la noi, de ce umblă dorind să-şi mânjească dreapta lui în sânge părintesc, iar Dumnezeu suferă văzând acestea? Nimic din acestea n-a zis. Şi ce este mai minunat că, rătăcind şi sărăcind de toate, un oarecare Semci, om viclean şi păcătos, s-a ridicat asupra lui numindu-l ucigaş de oameni, păgân şi învînuindu-l cu alte nenumărate ocări. Dar el nici aşa nu s-a tulburat. Dar poate va zice cineva: Ce lucru de mirare este acesta că nu s-a răzbunat, deoarece era slab şi fără de putere?

Mai întâi voi zice că nu m-aş fi mirat de el dacă fiind împărat cu coroană pe cap şi şezând pe scaun, ar fi fost ocărât şi ar fi suferit, precum îl laud acum şi mă spăimântez ci a rămas statornic în vremea nevoii. Atunci mărimea stăpânirii şi prostimea ocărâtorului de multe ori îl îndupleca să treacă cu vederea ocara.

Încă şi alţi mulţi împăraţi au arătat de multe ori unele ca acestea, luând mânia ocărâtorîlor spre îndreptarea lor. Ocările nu se ating în acelaş fel de noi când suntem în îndestulare, sau când .suntem în pătimire. Ci când cădem atunci ne împung mai mult şi ne pişcă mai tare.

Şi pe lângă toate acestea, voi mai adăuga încă una la cele zise despre David. El putea să se răzbune asupra ocărâtorului după ce a venit iarăşi la putere, dar n-a voit. Şi ca să cunoşti că filozofia aceasta n-a fost a neputinţei, ci a răbdării, atunci când voievodul lui cerea voie de la el să treacă si să-i taie capul aceluia, David nu numai că nu i-a dat voie, ci s-a si supărat, zicând : „Ce este mie şi vouă fii Ţeruiei ? Lăsaţi-l pe el să blesteme . . . Că doar va vedea Domnul smerenia mea şi-mi va întoarce mie bine pentru blestemul lui în ziua de astăzi” (II Împ. 16, 10, 12). Lucru ce s-a si întâmplat.

Vezi cum ştia Dreptul că a suferi cu bărbăţie ocările pricinuieşte dobândirea de mai mare slavă ? De aceea si altădată când a prins pe Saul în peşteră şi putea să-l omoare, l-a cruţat, cu toate că cei de faţă îi porunceau să lovească cu sabia. Dar nici faptul că avea stăpânire să ucidă, nici îndemnurile celorlalţi, nici pătimirea rolelor şi nici faptul că ştia că va pătimi altele si mai rele nu l-au lăsat să tragă sabia.

Mai ales că de ar fi ucis nu ar fi ştiut oastea lui, pentru că Saul era în peşteră si nimeni altul nu era de faţă, fără numai el singur. Şi n-a zis ca cei ce preadesfrânează : împrejurul meu sunt pereţi şi întuneric, de ce să mă sfiesc ? Ci privea la Ochiul cel neadormit, ştiind că ochii Domnului sunt de nenumărate ori mai luminoşi decât soarele (Is. Sirah 23, 25, 27).

De aceea pe toate le zicea şi le făcea ca si cum Acela ar fi fost de faţă, judecând cu dreptate. Şi zice : Nu voi pune mâna mea peste unsul Domnului (I Împ. 24, 7). Ca şi cum ar zice : Nu mă uit la răutate, ci la dregătorie. Să nu-mi zică cineva că sunt silnic si neîndurător. De aceea cinstesc mai mult hotărârea lui Dumnezeu, cu toate că acesta se va arăta nevrednic. Iar vina nu este a mea dacă acesta se va arăta nevrednic de cinstea aceasta.

Să audă cei care defăima pe preoţi si să se înveţe de la David câtă evlavie a arătat faţa de împărat, cu toate că mult mai cinstit este preotul decât împăratul, pentru că este chemat la mai mare începătorie. Să înveţe unii ca aceştia să nu judece, nici sa ceară socoteală, ci să se supună şi să se plece. Că tu nu ştii viaţa preotului, cu toate că pare uşoară şi comodă. Si David ştia cu deamănuntul toate câte făcea Saul. Dar si aşa se sfia de dregătoria pe care a dat-o Dumnezeu. Si tu, de vei şti cu amănuntul viaţa preotului, totuşi nu eşti îndreptăţit să-l defaimi, ci să faci cele zise de el.

Ascultă cum Hristos a ridicat de la noi aceasta îndreptăţire prin cuvintele zise în Evanghelii : „Cărturarii si fariseii au stătut în scaunul lui Moise ; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le iar după faptele lor să nu faceţi” (Mt. 23, 2-3). Vezi că n-a necinstit sfătuirea acestora, nici a lepădat învăţătura lor, cu toate că viaţa lor era atât de stricată, încât era vrednică de clevetire din partea Ucenicilor ?

Iar acestea le zic, nu voind să grăiesc de rău pe preoţi. Sa nu fie ! Căci voi sunteţi martori despre petrecerea lor şi despre toată evlavia lor. Ci am zis ca mai multă cinste să le dăm, că nu pe ei îi vom folosi din aceasta, ci pe noi înşine. Căci cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua. Şi dacă nu ni s-a îngăduit să ne judecăm vieţile unii altora, cu mult mai mult vieţile preoţilor. Dar să ne întoarcem iarăşi la femeia aceea.

Suferirea cu bărbăţie a ocărilor ni se face pricină de multe bunătăţi, lucru ce s-a întâmplat si la Iov. Căci de acela nu mă minunez aşa de mult mai înainte de sfătuirea femeii sale, precum mă minunez de el după îndemnarea aceea pierzătoare. Şi nimeni să nu socotească că este de mirare ceea ce spun. Căci de multe ori celor care firea lucrurilor nu le-au pus piedică, pe aceştia numai un cuvânt sau o rea sfătuire i-a răsturnat. Lucru pe care ştiindu-l diavolul, după rana cea adusă prin lucruri, a adus si bântuiala cea prin cuvinte.

Aceasta s-a întâmplat şi la David. După ce l-a văzut că a răbdat cu vitejie revolta fiului său şi tirania sa voind să-l facă să cadă în mânie, a îndemnat pe Semei să împungă sufletul lui cu cuvinte amare. La fel s-a petrecut şi la Iov. Căci după ce la văzut că a râs de săgeţile lui şi că a stat ca un turn de diamant împotriva tuturor, a îndemnat pe femeia sa să se facă ca si cum ar fi nevinovată ascunzând otravă în cuvintele sale si tânguindu-şi necazul. Ce-i zice dar viteazul acela ? „Pentru ce ai grăit ca o femeie fără de minte ?

Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm oare şi cele rele ? (2, 10). Ca si cum ar fi zis : Ce îndreptăţire am avea dacă Cel de la care am dobândit atâtea faceri de bine nu ar fi Stăpânul ci un prieten oarecare, căruia i-am fi răsplătit cu cele împotrivă ? Ai văzut socoteală iubitoare de Dumnezeu ? El nu cugetă semeţ, nici nu se mândreşte pentru că a suferit cu vitejie cele rele şi mai presus de fire? Nici nu consideră că o răbdare atât de mare este a înţelepciunii şi a mărimii sale de suflet, ci ca si cum ar fi plătit o datorie, nepătimind nimic necuviincios, aşa de frumos a astupat gura femeii.

La fel s-a întâmplat si cu femeia aceasta cu Anna. Că devreme ce diavolul a văzut-o că sufere cu bărbăţie ocara pentru nenaşterea de fii, a îndemnat pe fiul preotului să o tulbure si mai mult. Dar n-a pătimit nimic femeia din aceasta, ci fiind deprinsă cu ea a suferit ocările şi necinstirile şi, fără sfială a biruit. De aceea fiind în Templu arăta multă blândeţe şi cu mărime de suflet şi bărbăţie suferea batjocora şi acuza că ar fi beată.

Deci ce a zis fiul preotului : Ridică-te şi te du de la faţa Domnului”, Anna răspunzând a zis : „Nu, doamne” ; pe cel ce a ocărât-o l-a făcut stăpân. Nu a zis ceea ce zic mulţi dintre oameni : „Acestea să-mi zică preotul ?” Cu aceste cuvinte să mă ocărască, spunând că sunt beată de vin”. Nu a zis acestea, ci numai a voit să înlăture bănuiala.

Iar noi de multe ori, când suntem ocărâţi, aţâţăm focul si sărim ca nişte fiare asupra celor ce ne-au ocărât, trăgându-i si ducându-i la judecată pentru cele ce au grăit. Prin acestea adeverim că cele spuse despre noi sunt adevărate. Dar de voieşti  cu adevărat  să arăţi  celor ce te ocărăsc  că  nu  eşti bărbat dovedeşte-o cu blândeţe si cu bunătate, iar nu cu ocară si cu ceartă. De vei lovi pe cel ce te-a ocărât toţi te vor învinui că eşti beat, iar de vei suferi cu bărbăţie, ai înlăturat cu lucrul bănuiala cea rea. Lucru pe care l-a făcut şi femeia aceasta,  zicând :   „Nu,   doamne”,   adeverind     prin   lucruri  că bănuiala  era mincinoasă.

Dar de unde a bănuit  preotul  aceasta ?  Oare a  văzut-o  râzând,  sau  judecând ? Oare învârtindu-să  şi căzând,  sau a grăit vreun cuvânt  de ruşine sau de ocară ? Nu. De unde dar a avut această bănuială. Nu din întâmplare,  ci de la ceasul zilei,  căci era amiază când făcea rugăciunea.  Dar de  unde  vedem aceasta ? Din cuvintele care s-au spus mai sus :  „Şi s-a sculat Anna după ce au mâncat ei în Silo, şi după ce au băut, a stat înaintea Domnului” (I Împ.  1, 9). Vezi că vremea pe care toţi o dau odihnei, aceasta a făcut-o vreme de rugăciune,  căci după masă    a alergat la rugăciune,   slobozind  izvoare  de  lacrimi   cu   minte  înţeleaptă si trează. Şi după amiază aşa de cu osârdie se ruga, încât a luat un dar mai presus de fire, prin care a dezlegat nerodirea sa si a întărit firea care slăbise.

Deci de la femeia aceasta am dobândit învăţătura ca după masă trebuie să ne rugăm. Iar cel ce este pregătit la aceasta niciodată nu va cădea în beţie, sau in băutură de vin peste măsură si niciodată nu va crăpa de îmbuibare, ci standu-i înainte vremea rugăciunii, gândurile si le va strânge ca cu un frâu si cu măsura cea cuviincioasă se va atinge de toate cele puse înainte, umplându-si astfel de multă binecuvântare si sufletul si trupul.

Masa care începe de la rugăciune şi sfârşeşte la rugăciune, niciodată nu va fi săracă, ci va aduce toate bunătăţile mai cu îndestulare decât un izvor. Deci să nu trecem cu vederea un astfel de mare folos. Dacă niciodată nu se întâmplă ca vreuna din slugiile noastre, luând ceva din cele puse înainte, să se ducă fără să mulţumească şi sa ne dorească cele bune, cu atât mai mult noi îndulcindu-ne de atâtea bunătăţi, nici atâta cinste să nu dăm lui Dumnezeu, mai ales că voim să dobândim atâta folos ?

Unde este rugăciune şi mulţumire, acolo vine darul Sfântului Duh, diavolii se izgonesc şi se depărtează toata puterea cea potrivnică.

Cel ce voieşte să se dedea rugăciunii, nu îndrăzneşte să grăiască nimic cu necuviinţă în timpul mesei, iar de va grăi se căieşte îndată. Pentru aceasta trebuie să mulţumim lui Dumnezeu şi la începutul şi la sfârşitul mesei. Şi mai ales nu vom cădea în beţie, precum am zis, de vom păzi acest obicei. Şi dacă vreodată te vei scula de la masă ameţit, sau chiar beat, nici aşa să nu strici obiceiul. Chiar dacă vom fi îngreuiaţi la cap, sau de ne vom învârti şi vom cădea, totuşi să ne rugăm şi să nu lăsăm acest bun obicei. Căci dacă în prima zi te vei ruga, a doua zi vei îndrepta necuviinţa pe care ai făcut-o în ziua dintâi.

Deci când vom prânzi să ne aducem aminte de femeia aceasta, de lacrimile ei şi de acea bună beţie a ei. Cu adevărat beată era acea femeie, dar nu de vin, ci de evlavie multă. Şi dacă după prânz era aşa, în ce fel era dimineaţa? Dacă după mâncare şi băutură se ruga cu atâta osârdie, oare cum se ruga pana să mănânce ?

Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvintele ei cele pline de înţelepciune şi de multă blândeţe. Si după ce a zis ea : „Nu, doamne”, a adaus : „femeie cu viaţă amărâtă sunt, vin si băutură ameţitoare n-am băut” (I Împ. 1,15). Ia aminte cum nici aici nu spune ocările pizmătăreţei, nici ii vădeşte răutatea ei, nici îşi jeluieşte necazul, ci numai atât îl descopere ca să se îndrepteze înaintea preotului. „Femeie cu viaţa amărâtă sunt, vin şi băutură ameţitoare n-am băut, ci-mi revărs sufletul înaintea Domnului”. Nu a zis „mă rog lui Dumnezeu”, nici „cer de la Dumnezeu”, ci „îmi revărs sufletul meu înaintea Domnului”. Adică m-am mutat cu totul la Dumnezeu, mintea mi-am vărsat-o către El şi cu tot sufletul si cu toată puterea mi-am făcut rugăciunea, spunând lui Dumnezeu nevoia mea  şi arătând rana Celui ce  poate pune doctoria.

„Nu socoti pe roaba ta ca pe o fata păgână” (I Împ. 1, 10). Iarăşi se numeşte pe sine rob, arătând multă osârdie ca să nu aibă preotul bănuială asupra ei. Şi n-a zis întru sine : „Ce-mi pasă de clevetirea acestuia ? Mă prihăneşte în zadar şi mă bănuieşte cu necuviinţa. Ce-mi pasă, conştiinţa mea sa fie curată”. Ea a împlinit legea apostoleaseă care porunceşte să fim cu purtare de grijă nu numai înaintea Domnului, ci si înaintea oamenilor (Rom. 12, 17).

In tot chipul înlătura bănuiala, zicând : „Nu socoti pe roaba ta ca pe o fată păgâna”, adică : Nu mă socoti că sunt neruşinata şi obraznică, căci îndrăzneala aceasta este a necazului, nu a băuturii de vin, a durerii, nu a beţiei. Ce face dar preotul ? Vezi şi înţelepciunea aceluia. Nu a cercetat nevoia, nici a voit să iscodească pricina, ci zice : „Mergi în pace! Dumnezeul lui Israel să-ţi dea toata cererea ta, care ai cerut-o de la El” (I Împ. 1, 17). Pe cel ce învinuia femeia l-a făcut părtinitor şi ajutător.

Atât de bun lucru este blândeţea.

Şi în loc de ocară, luând merinde din destul, s-a dus având apărător şi rugător pe cel ce o mustrase. Dar încă nu se depărtează, ci zice iarăşi : „să afle roaba ta har înaintea ochilor tăi” (I Împ. 1, 18).

Adică : O, de ai cunoaşte din împlinirea lucrurilor că am făcut aceasta rugăciune si cere nu din beţie, ci din durere. „Şi ducându-se . . . faţa ei n-a mai fost tristă”.

Ai văzut credinţa femeii ? Mai înainte de a lua ceea ea a cerut, se afla ca şi cum ar fi luat. Iar pricina este că s-a rugat cu multă fierbinţeală şi cu osârdie îndoită. De aceea s-a pogorât ca şi cum ar fi luat ceea ce a cerut. Dar şi Dumnezeu i-a ridicat toată suferinţa, fiindcă voia să-i dea darul.

Acesteia să urmăm şi noi si in toate nevoile să alergăm la Dumnezeu. Şi de nu vom avea copii, să cerem de la EI. Iar de-i vom lua să-i creştem cu multă osârdie, depărtând pe tineri de la toată răutatea, iar mai ales de la desfrânare şi necurăţie.

Căci cumplit este războiul acesta si nimic altceva nu supără atât de mult vârsta lor ca această patimă. Deci să-i îngrădim din toate părţile, cu învăţături, cu sfătuiri, cu înfricoşări si cu îngroziri. Şi de vor birui pofta aceasta, nici de alta nu se vor atinge, fiind mai presus decât banii, stăpânindu-se de a cădea în beţie si în băutură de vin peste măsură şi vor lepăda petrecerile cele rele, făcându-se astfel mai iubiţi părinţilor lor si mai cinstiţi tuturor oamenilor.

Cine nu va cinsti pe tânărul cel înţelept si curat ? Cine nu va iubi şi nu va îndrăgi pe cel ce si-a înfrânat poftele cele necuvioase ? Cine nu va dori să-şi dea fata sa, deşi face parte dintre cei foarte bogaţi, după unul ca acesta, cu toate că va fi cel mai sărac dintre toţi ? Şi pe cel ce petrece în desfrânare cu desfrânatele, cu toate că ar fi mai bogat decât toţi, nimeni nu este atât de ticălos încât să voiască să-l ia de ginere, aşa pe cel înfrânat si cinstit nimeni nu este atât de fără de minte ca sa-l lepede şi să-l necinstească.

Deci pentru ca să fie copiii si oamenilor cinstiţi si lui Dumnezeu iubiţi, să le împodobim sufletele lor şi cu înfrânare şi curăţie să-i aducem la căsătorie. Căci făcând aşa si cele de aici toate le vor primi ca din nişte izvoare şi pe Dumnezeu îl vor avea milostiv ; şi se vor îndulci si de slava cea de aici si de cea de acolo. Pe care fie să o dobândim noi toţi cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Comments are closed.

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

1 Comment

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.