Ne vorbeste Parintele Calistrat

Nu se poate vorbi despre crestini iremediabili.
– Dar unii aleg pedeapsa vesnica…

  • In Imparatia lui Dumnezeu exista si “Nu te cunosc pe tine, blestematule…” si “Vino la Mine, binecuvantatul Tatalui Meu, peste putine ai fost pus, peste multe te voi pune.” Ca sa folosim un termen parusiac: “Intalnirea cu Dumnezeu este de fapt in fiecare zi o venire a lui Dumnezeu pe pamant.” Venirea lui Dumnezeu pe pamant se face de catre om; el Il coboara in inima lui, prin parere de rau, prin rugaciunea lui Iisus, prin rostirea rugaciunii “Tatal Nostru”, prin citirea Psalmilor, prin postire si cugetare la cele smerite sau la trairea duhovniceasca. Ori de cate ori Il chem pe Dumnezeu langa mine, am savarsit o rugaciune.
  • Unii crestini nu vor sa se roage, spunand ca sunt prinsi prea tare cu grijile lumii acesteia…
  • Aceia sunt crestinii care, plictisiti de rugaciune, inselati sau pescuiti de vrajmas, in care Satana a imprastiat lenea, uitarea si nepasarea, devin victimele care au cazut in mlastina si nu recunosc ca vor sa iasa, ci vin sa argumenteze negativist: “Nu pot iesi”. Nu exista “Nu pot iesi”. Sfantul Antonie spune in Filocalie: “De va voi crestinul, se va mantui, de nu va voi crestinul, nu se va mantui”. In Psaltire scrie: “De bunavoia mea ma voi marturisi Domnului”. De ce am ales Psaltirea? Pentru ca ofera argumentul incontestabil pentru oricine l-ar dori, fie laic, fie cleric, monah sau teolog.
  • Cum se poate iesi din aceasta mlastina?

  • Ca sa poti iesi din colapsul acesta al lipsei de rugaciune trebuie sa ai prezenta vederii lui Dumnezeu, cum spunea arhimandritul Sofronie de la Essex, sa ai vederea lui Dumnezeu. Deocamdata nu pe cea mistica, pentru ca nu am ajuns la acea masura, ci macar pe cea intelectuala. Sa-L privesti pe Dumnezeu in fata ochilor tai din punct de vedere intelectual.

Atunci cand ai sa intelegi ceva din vietuirea unui sfant, din trairea unui monah sau din marturia vie a unui crestin cu viata aleasa, poti sa starnesti in tine fiorul sfant care sa te conecteze din nou la sursa de energie a Duhului Sfant. Fiindca Duhul Sfant nu vine peste puturosi. In Biserica, cuvantul “lene” inseamna “moarte”. Omul lenes nu poate comunica cu Duhul Sfant. Iar cand el nu comunica, de fapt neaga puterea Duhului Sfant care l-a imbracat de la botez. “Cel Ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina, mult milostive Doamne, slava Tie”.

Nu exista cuvantul “nu pot”. Exista doar cuvantul “nu vreau”. Iar cuvantul “nu vreau” este de origine satanica. Satana striga permanent impotriva lui Dumnezeu: “nu vreau sa slujesc Tie”. Crestinul adevarat zice: “Doamne, ajuta-ma in masura in care poti ca Dumnezeu, ca eu sa fac in masura in care pot ca om…”

  • Dumnezeu vrea binele nostru, adica mantuirea noastra, dar noi stam impotriva voii Sale…
  • Omul satanizat, demonizat sau indracit, nu este doar cel care tipa sau urla, ci omul ateizat, omul mortificat, este cel care il ia in brate pe “nu pot, nu vreau”. De ce nu vreau? Pentru ca eu ma rog in sine, am credinta mea. Daca pomul si-ar da roada in sine, ar ramane numai cu frunze, daca pamantul si-ar da roada in sine, ar fi gol, daca apa fantanilor ar veni in sine, n-am avea ce bea, pentru ca am gasi numai gropi uscate, iar daca intelectualii dintr-o universitate, dintr-un institut teologic, politehnic, o scoala, o gradinita, si-ar da valoarea culturii personale in sine, si nu elevilor, am ajunge la nulitate. Numai Satana duce la nimic, Dumnezeu aduce totul din nimic la fiinta, la plinatate.
  • Cum trebuie inteleasa rugaciunea?

  • Aici am sa va dau un raspuns concret. Fiecare traire este particulara, de aceea foarte multi calugari spuneau: “Ma duc la Sfantul Munte sa vad si eu cum arata sfintii”. Si uneori ii ironizam si le spuneam: “Da, da, mergeti, ca de la Dafni pana in Careia sunt nu mai pustnici cu cartonul in fata pe care scrie: “Vino si ma vezi pe mine; uite, eu am duhul smereniei. Vino si ma vezi pe mine, eu am duhul postirii”. Nu am prea multa experienta spirituala, nu am prea multa experienta duhovniceasca, dar va spun un lucru constatat, trait. In 1994 am fost hirotonit preot si, fiind singurul preot in manastire, am decis, de comun acord cu obstea, sa facem Sfanta Liturghie zilnic. Cand ma refer la Sfanta Liturghie zilnica, ma refer si la acel minim cumul de pregatire pentru a putea sa slujesti o Sfanta Liturghie: sa ai grija cat mananci si cat bei, ca sa nu patimesti noaptea din nalucirea vrajmasului, sa ai grija sa nu-ti fie rau, sa ai grija sa nu vomiti, sa nu-ti vina sa scuipi, deci toate particularitatile biologice care ar veni in contradictie cu legea trairii autentice crestinesti a unui preot in pregatirea pentru slujba. Sa ai o participare la sfanta rugaciune: sa ai un Paraclis al Maicii Domnului citit, un Canon de pocainta, un Canon al Ingerului Pazitor, un Canon al Puterilor Ceresti, o rugaciune de dimineata, un Acatist, eventual o catisma la Psaltire, sa ai timp sa faci proscomidie si sa-i pomenesti pe cei pentru care te rogi si apoi sa slujesti Sfanta Liturghie.

  • Ca sa vedeti ce inseamna dragostea sau rugaciunea din dragoste, daca as fi intrebat, as raspunde: “Si-n clipa de fata daca ar trebui sa slujesc o Sfanta Liturghie, n-as putea sa spun vreodata ca am ajuns la rutina, la plictiseala, la obligatie sau la a face cu forta, din constrangere; intotdeauna am avut aceeasi pasiune si placere si la fiecare liturghie m-am simtit de fiecare data la fel si cu totul altfel fata de cea de ieri sau de alaltaieri. Nu stiu cum m-am simtit la cea de acum o luna, doua luni sau un an, dar pe cea care am slujit-o astazi, am simtit-o la fel de frumoasa, de plina si de existenta, pentru ca, in clipa in care m-am impartasit, s-au linistit simturile interioare; si atunci apare o pace interioara pe care nu tu o cultivi, ci Dumnezeu ti-o daruieste”.

    Preotul slujitor care se pregateste pentru Sfanta Liturghie trebuie sa fie in permanenta atent; indiferent la ce ceas din zi sau din noapte ar fi solicitat, el sa fie gata de a face slujba.

    Am avut o intamplare, cu cativa ani in urma, cu un ucenic mai tanar, care se plangea permanent ca este desconsiderat de staretul lui, ca nu e de ajuns de traitor duhovniceste. El se straduia sa le faca pe toate bune. Grabindu-ma eu intr-o zi, pentru ca aveam de mers intr-un loc, i-am zis asa: “Te rog frumos, daca vrei, slujeste tu Sfanta Liturghie, ca eu trebuie sa ma duc undeva, ca am ceva treaba si nu pot”. Era vorba de o inmormantare a unui om sarac si, neavand preot satul respectiv, trebuia sa se duca cineva sa-l ingroape si atunci am zis ca ma duc eu. Era ora sapte fix. In mod normal, Liturghia dureaza o ora si ceva. Si i-am zis: “Fa Sfanta Liturghie in locul meu”. Si mi-a raspuns: “Vai, dar nu sunt pregatit…” si o multime de alte scuze. Atunci i-am zis: “Asteapta-ma un pic in chilie, ca am treaba”.

    L-am lasat in chilie, am sarit in biserica, m-am inchinat, am sarit in vesminte, am pus prescurile, am prins din fuga un monah si i-am spus: “Da drumul la ceasul al treilea si la ceasul al saselea, cat fac eu proscomidia, le citesti rar si cu grija, ca sa fiu atent pentru ca nu mai am timp sa le citesc eu din carte. Si cat a citit ceasul al treilea si al saselea, am facut proscomidia, am dat drumul urgent la Liturghie, iar cand eram pe la sfintele daruri, ucenicul cel tanar, vazand ca nu mai apar, a iesit din chilie sa ma caute. Si a venit in biserica si a inceput sa ma intrebe: “Parinte, dar ce faceti?” Zic: “Ma rog”. “Cum, dar ati zis sa fac eu Liturghia!” “Pai, n-ai spus ca nu esti pregatit?” “N-am stiut ca va suparati; daca stiam ca va suparati, o faceam eu, dar am zis ca trebuie pregatire speciala…” “Eu sunt special pregatit in fiecare clipa…”

    • Care ar trebui sa fie atitudinea crestinului fata de slujbe?
  • Nu exista o clipa in care Dumnezeu te cheama la datorie si tu sa-i spui: “Asteapta numai oleaca, azi nu-s vrednic!” Exista o invatatura in Pateric si-n Filocalie, pe care foarte des o mentioneaza Sfintii Parinti: “Cum ar trebui sa fie crestinul sau monahul?” “Sa fie la fel de ravnitor precum a fost in prima zi cand L-a cunoscut pe Dumnezeu”. Monahul, in ziua in care este tuns sau primit in manastire, are o traire deosebita. Ii vede pe toti buni, frumosi, curati, drepti, blanzi. Crestinul, cand este pentru prima data spovedit sau cand este atras de biserica si o descopera, este ravnitor, saritor, ajutator la toate. Asa trebuie sa ramai permanent. Asta inseamna dragoste. Adica nu sa aprinzi un foc de paie, care tine o luna, doua, trei, un an si dupa aia, gata, sa apara moleseala si lancezeala.
  • Adevarata traire in Dumnezeu este permanenta comunicare cu El. Si m-am obisnuit in felul acesta: sunt dispus sa slujesc in orice moment si fara mustrare de constiinta. Vrednicia mea Dumnezeu o poate sti, eu nu pot spune daca-s vrednic sau nevrednic, asta e treaba Lui, nevrednic sunt pentru ca suntem pacatosi, dar vreau sa spun ca la orice ora sunt dispus a face Sfanta Liturghie si a-mi face datoria de preot, indiferent de serviciul sau de taina care trebuie savarsita, fara a mai face comentarii sau a mai pune intrebari de genul: “De ce tocmai eu, de ce asa sau nu asa?…”

    Ca ostas al lui Hristos, trebuie in orice clipa in care ti s-a solicitat de catre general, adica de catre Dumnezeu, sa fii in garda. Da, sa fii in garda! In orice moment sa fii gata de plecare. Exact asa este trairea autentic crestina. Sa simti permanent ca faci ceea ce faci cu aceeasi placere, din pasiune. Sa simti ca actionezi in prezenta lui Dumnezeu, ca El este langa tine, se uita si primeste. Si daca ti-a placut tie lucrul pe care l-ai facut, Lui indeosebi Ii place.

    • Dar nu apar si unele ispite? Nu sunt momente in care rugaciunea se face cu o anume greutate?

    -Nu, nu sunt momente in care merge mai greu; merge mai cu lene. Si atunci stii ca e Satana care vine sa strecoare moleseala, amanarea, trandavia, cascatul, somnolenta. Dar daca ai inima tare si ambitie, toate acestea trec. In literatura bisericeasca, mandria este un viciu capital, din care cauza Satana a si fost coborat din cer. Daca ai ambitie sau ravna, nu exista slabiciune, nu esti slab niciodata. Si asta nu o spun teoretic, ci o spun din punct de vedere practic. Adica nu ai voie sa te plictisesti niciodata. In clipa in care te-ai plictisit de Dumnezeu, deja te-ai indepartat de El.

    Si spune Sfantul Maxim Marturisitorul si este mare taina: “Ce-i dragostea? Dragostea sau iubirea este ceea ce simt mai multi la fel si care nu se termina niciodata”. Deci tu nu ai cum sa-L iubesti pe Dumnezeu si-n iubirea ta sa vina o clipa cand ti-e lene sa-L iubesti. Nu poate sa existe asa ceva. A iubi inseamna a trai, a comunica, a amesteca, a uni. Si atunci cum poti sa iubesti din lene? De fapt, in clipa in care te-a luat lenea, tu nu-L iubesti, Il hulesti. Nu exista cuvantul “lene”. Exista acea demonizare fina, secularizanta si moderna prin stres, prin nepasare si prin uitare, care se cheama “nu vreau”, se cheama “scuza”.

    • Ce sfaturi dati la spovedanie ucenicilor care au spus ca au avut diferite motive ca sa nu se roage?
  • Legat de Taina Spovedaniei, eu mi-am facut un tipic aparte pentru spovedanie, pe care-l respect, facandu-mi o linie personala, nu rupta de biserica. Este, de fapt, aceeasi linie a canoanelor si a invataturilor bisericesti, a randuielilor despre Taina Spovedaniei, dar cu caracter personal. De exemplu, cand primesc omul la spovedit, ii pun urmatoarea intrebare: “Tu ai venit sa te spovedesti sau ai venit pentru a te afla in treaba?” “Pai nu, parinte, vreau sa ma spovedesc.” “Daca vrei sa te spovedesti, tine acest indreptar de spovedanie.”
  • Cand ii dau indreptarul de spovedanie, nu i-l dau pentru ca acesta ar putea substitui necesarul de intrebari care trebuie sa le pun sau ca in acela ar fi cuprins totul. Il dau ca pe o legitimatie in care va exista un calendar al zilelor cand el a venit la spovedit; si voi tine o evidenta permanenta a spovedaniei lui. De exemplu, daca a fost pe 10 august, pe 20 septembrie, pe 15 octombrie, pe 19 noiembrie, pe 20 decembrie, eu trec si semnez. Intr-o parte sunt trecute datele, ca sa-i vad cursivitatea cu privire la spovedanie, iar in partea opusa scriu cum il cheama, cand a fost facuta spovedania generala si altele. Dupa ce am tras frumos o linie, mai jos ii trec canonul.

    Si asa apare automat o comunicare directa de la suflet la suflet, o conversatie libera, fara gesturi, fara polemica, fara tipete, fara vorbe urate. Eu scot tot tacamul de pacate care ma intereseaza, uitandu-ma doar formal peste ce scrie in carte (de pilda: mi-am pus cercei, am fumat o tigara sau am trantit usa in biserica, m-am certat cu sotul); asta-i apa de ploaie, pe langa pacate mult mai grele si esentiale.

    Dupa ce l-am spovedit, analizez cele trei feluri de pacate: pacatele de rutina, pacatele din obisnuinta si pacatele din nebagare de seama. Daca exista un pacat din nebagare de seama mai mare, si e singur, nu ma deranjeaza, daca exista pacate de rutina si vad ca numarul lor depaseste normalul pentru un om care ar trebui sa nu pacatuiasca, atunci incep sa ma ingrijorez, iar daca in prima etapa il gasesc cu pacate obisnuite care vin din lene, nepasare, uitare, adica este un crestin puturos si nepasator, atunci ma fac foc si para si, fara sa-l cert sau sa-l ocarasc, ii aplic un canon pedagogic care nu are in el prea multe lucruri grele de implinit.

    • De obicei, in ce consta un astfel de canon?
  • Daca i-am dat douazeci de metanii sau cincisprezece sau douazeci si cinci sau treizeci, doisprezece Tatal Nostru sau sapte Tatal Nostru, Crezul, Psalmul 50, Canonul Ingerului Pazitor permanent, pentru ca este una din cele mai frumoase rugaciuni, Canonul de Pocainta catre Mantuitorul, Paraclisul Maicii Domnului, rugaciunea serii si a diminetii, duminica la biserica, spovedit in posturi, anafura si aghiasma zilnic, de fapt eu nu-i dau altceva sa faca decat ce trebuia sa faca fara sa vina sa se spovedeasca. El astea trebuia sa le stie. Eu incep cu el de la clasa I, dar el nu-si da seama. El crede deja ca-i in clasa a III-a sau a IV-a.
  • Din clipa in care am inceput sa-l spovedesc, eu deja il mut de sub cota zero, unde el se afla din nepasare si din prea putin interes, si-l aduc deja la cota doi. Il pun in randul crestinilor obisnuiti, ca si cum el ar sti totul. Si dupa ce incepe sa se roage, ii spun: “Baga bine de seama, daca data viitoare cand ne intalnim nu mi-ai facut ce ti-am spus, nu mai imi vii la spovedit”. Si atunci tocmai acest lucru mi-l face atent si el incepe sa-si puna intrebari. Aici e marea taina psihologica: atunci cand vorbesti cu omul liber si ii dai un sfat, i-a intrat pe o ureche si i-a iesit pe cealalta; dar am constatat cu mare bucurie sufleteasca faptul ca-n clipa in care te adresezi ucenicului tau si-i dai canonul scris, asa cum i se da o reteta la dispensar, el ti-l executa intocmai si la timp, pentru ca incepe sa-l apese. Dupa proverb: “Vorba zboara, dar scrisa ramane”.

    Si incepe pentru el a doua tracasare si trezire din somnul lenii si al nepasarii duhovnicesti, apasarea de constiinta: “Parintele mi-a dat canonul.” Si atunci el devine interesat si vine cu cate o sacosa de cartulii: “Parinte, mi-am gasit cartea cu Sfantul Mina, cartea de rugaciuni, mi-am luat Ceaslovul, mi-am luat Psaltirea…” Zic: “Bine, bine, sa fii sanatos, foloseste-le”. Deja ii starnesc interesul, se vede obligat si implicat in mod direct, fara a mai spune: “Las’ c-oi vedea eu ce-oi face”. Nu, el sta cu cartea aia in mana si deja intra frica-n el, panica. De cate ori o vede-n casa, pentru el apare un soc: “Mai, nu mi-am luat cartile, n-am inceput rugaciunea”. Si vrand-nevrand, intra-n mod fortat in ritmul rugaciunii. Si deja cand vine a doua, si-a treia, si-a patra oara, il am cu cartea in mana, ma uit la el, la cartea pe care i-am dat-o, eu stiu ce om am in fata si ma uit la ce a mai aparut nou.

    Admit ca un canon dat unui ucenic sa fie savarsit 60%, 70%, 80%, 100%. Nu fac chiar toti, ca oamenii sunt supusi pacatului. Dar celui care incepe sa vina sub 50-60%, ii spun ca n-avem ce discuta. “Du-te acasa, fa-ti canonul si dupa aceea mai stam de vorba; sa nu ai impresia ca facem targ cu Dumnezeu.” Adica apare si acea forma categorica de a discuta cu omul, la modul frontal, nu doar prin vorbe frumoase.

    Am auzit un cuvant pe care-l contest categoric: “Parinte, sa ne purtam frumos cu ei ca-i pierdem pe toti de la biserica”. Toti sa plece, inchidem biserica, o facem muzeu, dam cu naftalina, punem covoare noi pe jos si scriem “Muzeu” pe usa. Dar atunci cand in biserica sunt zece crestini buni, atunci Duhul Sfant coboara acolo si mantuieste cateva sate imprejur. Pentru cetatea Sodomei si cea a Gomorei, trebuiau cinci drepti ca sa nu le piarda Dumnezeu. Nu trebuiau cincizeci de mii…

    Daca Sodoma si Gomora aveau nevoie de cativa drepti, ca pentru rugaciunile lor Dumnezeu sa nu pedepseasca pacatele oamenilor, am putea crede ca si orasele in care traim, care cauta cu incrancenare sa copieze “virtutile” celor din Sodoma si Gomora, ar putea fi crutate pentru rugaciunile catorva parinti cu viata sfanta. Numai ca, gandind asa, ii suntem potrivnici lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea numai mantuirea unor preoti sau a unor calugari, ci vrea mantuirea tututor oamenilor. Deci si a noastra. Toata Biserica daca s-ar ruga pentru noi, cata vreme noi insine nu vrem sa ne rugam, nu ne putem mantui.
    Ar trebui sa ne plecam atentia asupra rugaciunii. Sa ne gandim cu sinceritate ce castigam daca nu ne rugam, si ce pierdem. Si ce castigam? In cel mai bun caz castigam cateva minute sau zeci de minute, pe care le folosim in alt fel. Poate chiar pacatuind.

    Pacatul este placut, nimeni nu contesta asta. Dar nu e vesnic. Vrem sau nu, nu putem pacatui la nesfarsit. Pana la urma vom renunta la pacat in clipa in care vom da ochii cu moartea.

    Unii cred ca vor renunta la pacat la batranete. Unii dintre cei care traiesc in curvie se gandesc ca vor pune inceput bun mantuirii atunci cand vor ajunge la batranete, adica la neputinta fizica de a desfrana. Dar, ajunsi aici, vor descoperi noi forme de a pacatui. Daca pacatul a devenit prieten, nu pleaca usor.

    Avem doua lumi: cea a rugaciunii si cea a pacatului. In prima, oamenii isi dau seama de pacatele lor si Il roaga pe Dumnezeu sa ii izbaveasca de ele. In cea de-a doua, pacatul si placerea sunt valorile supreme. Dar nu pentru multa vreme. Nici macar pentru o suta de ani.

    Ajuns in iad, bogatul nemilostiv il roaga pe Dreptul Avraam sa il trimita la fratii sai pe saracul Lazar ca sa le spuna sa aiba grija cum traiesc, ca sa nu ajunga si ei in chinurile iadului. Dupa moarte, bogatul intelesese cat de “folositoare” i-a fost lacomia. Tot asa, dupa moarte, toti pacatosii vor pricepe ca pacatul nu le-a fost prieten, ci dusman.

    Sa intelegem cat de ucigatoare de suflet este lipsa rugaciunii. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa picure in inimile noastre dorinta de a ne ruga. Sa alegem noi binele, inainte de a fi siliti sa dispretuim raul.

    Sa ne rugam, oricat de greu ne-ar fi. Cu cat suntem mai legati de lanturile patimilor, cu atat ne va fi mai greu sa ne rugam. Dar sa nu deznadajduim. Hristos, Care a biruit lumea, vine in ajutorul fiecaruia dintre cei care Il cheama prin rugaciune. Sa luam aminte!

    Sursa: http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/ne-vorbeste-parintele-calistrat-la-barnova-mangaiere-mustrare/ne-vorbeste-parintele-calistrat-81123.html