Învierea Domnului

Invierea Domnului

Dumnezeirea lui Hristos, care era unită cu trupul Său cel mort, aşezat în mormânt (iar cu sufletul Său era în iad), a dat poruncă sufletului să se întoarcă în trupul Său, să-l învieze, şi apoi să iasă din mormânt, înviat, fără să deschidă mormântul şi fără ca vreunul dintre soldaţii care păzeau mormântul cu mare atenţie să bage de seama. Iar aceştia au continuat să păzească mormântul, ca nu cumva ucenicii să vina, să fure trupul Domnului şi să înşele lumea, spunându-le că Hristos a înviat. Dacă nu ar fi putut să iasă din mormânt fără să-l deschidă şi fără ca vreunul dintre ostaşi să-L surprindă, nu ar fi fost Dumnezeu şi nu ar fi putut învia din morţi. Dar, tocmai pentru că era Dumnezeu, de aceea a înviat din morţi şi a ieşit din mormânt fără să-l deschidă şi fără (repetăm!) ca vreunul dintre soldaţii păzitori să-L surprindă. Pânza cu care fusese înfăşurat trupul Său cel mort era exact aşa cum fusese pusă pe El, numai că acum lipsea trupul. Mahrama cu care înveliseră capul Său s-a găsit chiar acolo unde fusese capul celui mort, înfăşurată, într-o parte (v. Ioan 20, 6), exact aşa cum fusese pusă în jurul capului Său. Acesta este un semn!

Soldaţii care păzeau mormântul au fugit şi au anunţat despre evenimentele petrecute la mormânt. Erau atât de şocaţi, încât i-au convins pe toţi, chiar şi pe arhierei, că cele ce li s-au întâmplat nu erau fantezii, ci purul adevăr. Arhiereii trebuiau şi acum să falsifice lucrurile, cum că ucenicii au reuşit să dezgroape trupul lui Hristos; că i-au plătit cu generozitate pe soldaţi şi le-au spus să zică lumii: „Ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat pe când noi dormeam”, şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face (Matei 28,13-14). Dar dacă soldaţii dormeau, cum de ştiau cine a furat trupul? Iar dacă totuşi au ştiut, de ce nu au pornit să-i caute de cum s-au trezit? Şi mai spuneau că au să ia cele mai severe măsuri de siguranţă ca ucenicii să nu fure trupul Domnului Hristos şi să nu înşele lumea!… Iar asta, adică să înşele lumea, au făcut-o acum chiar ei, conducătorii religioşi ai poporului!1

„Orice ai face, nu te cred”, spune o zicală. Cu alte cuvinte, arunci când cineva nu vrea să creadă, chiar de ar vedea pura realitate în faţa sa, nu doar s-o audă, o va deforma. Va tăia, va coase, după măsurile credinţei lui. Este capabil să creadă cele mai imposibile lucruri, dar nu să se smerească şi să primească adevărul Evangheliei. Am văzut asta limpede la arhierei şi la farisei, la felul în care au reacţionat la învierea lui Hristos.

Nota: 1 Frank Morişson a fost un jurist respectabil care credea în Hristos, dar nu credea şi în învierea Sa. A scris o carte cu titlul Cine a rostogolit piatra?, unde, chiar în primul capitol, mărturiseşte: „Niciodată nu m-am aşteptat că o să reuşesc să scriu o astfel de carte.” Cercetând, a ajuns la următoarea concluzie: cu toate măsurile draconice luate de iudei, era în mod firesc imposibil ca trupul lui Hristos să fie furat. Şi de atunci a crezut în învierea Sa (Frank Morişson, Who Moved the Stone?, Londra, Faber and Faber, 1930).

Vasilios Bacoianis Arhim.

Hristos Necunoscut. Ceea ce nu stiam despre Iisus Hristos, Editura De Suflet

Paradoxul invierii

O înviere din morţi nu este nicidecum un lucru obişnuit. Este un eveniment, după cum Hristos Fiul lui Dumnezeu nu e un om obişnuit; om da, dar neobişnuit. Deci Hristos în El însuşi, ca persoană divino-umană, prin ceea ce a fost şi este, a făcut şi face, este un eveniment; şi primul lucru pe care un eveniment îl impune, datorită caracterului său rar, unic sau neobişnuit, este mirare şi admirare, iar aceasta duce la apropierea şi aproprierea lui prin celebrare. Evenimentul ca intervenţie, ca apel, cere deci un răspuns doxologic. Acesta este un apel, pentru că, producându-se, el atrage atenţia ta, el te provoacă, îţi comunică ceva, îţi descoperă un sens, o taină.

Invierea Mântuitorului Hristos ne interpelează continuu, pentru că, deşi am prins ceva din sensurile sale, încă nu am înţeles-o definitiv. Ea rămâne o taină. Şi aşa cum taina nu cunoaşte descifrare în timp, ci rămâne pururi o taină, de nepătruns, la fel atitudinea cu care dreptmăritorul creştin întâmpină taina nu cunoaşte nici diminuare, nici sfârşit. De aceea taina învierii este celebrată permanent în Biserică doxologic, în fiecare duminică şi în fiecare an, la nesfârşit. Dar deoarece taina a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi, într-un fel, ea ne aruncă în braţele lui Dumnezeu întrucât, deşi partea ei tainică nu o ştim, realizăm că Dumnezeu o ştie şi o pune în lucrare pentru noi. Neştiinţa noastră este deci contracarată de încrederea noastră în Dumnezeu.

Privită cu ochiul logicii umane, învierea lui Hristos este un paradox; privită cu ochiul credinţei, ea este o consecinţă firească a unei iubiri debordante, pe atât de supranaturale pe cât învierea este supranaturală pentru omul aflat în condiţia existenţială de acum. Astfel, fiind împlinită pe pământ pentru oameni, dar de către Fiul lui Dumnezeu, concepută de Tatăl cel ceresc, învierea Mântuitorului are o dimensiune cosmică în cel mai extins înţeles al cuvântului; aşa cum în starea de decădere a omului întreaga creaţie împărtăşea suferinţa şi starea acestuia de păcat, suspinând cu suspine îndurerate, cum frumos si semnificativ zice Sf. Apostol Pavel (Romani 8, 22), tot asttel, în momentul reabilitării, întreaga creaţie saltă cu cântări de bucurie, preamărind pe Dumnezeu în Hristos în Care ea însăşi a trecut „de la moarte la viaţă”; învierea uneşte cerul şi pământul, le leagă pe amândouă prin mirarea produsă la oameni, ca şi la îngeri, în egală măsură. Ca şi cum i-ar afecta pozitiv şi pe ei, învierea este lăudată şi de îngeri în ceruri, aşa cum spune imnul praznical: „Invierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri”, într-adevăr, învierea Domnului cuprinde şi covârşeşte nu numai pământul, ci şi cerul, întrucât acesta s-a deschis, relaţiile dintre om şi Dumnezeu s-au restabilit, şi însuşi Tatăl nostru cel ceresc se bucură în iubirea Sa faţă de lume de roadele şi posibilităţile pe care învierea le pune la dispoziţie omenirii. Imnul de care este vorba reprezintă, cum se vede, o adresare a binecredinciosului creştin către Hristos Mântuitorul, pe seama Căruia este pusă dimensiunea universală a învierii, omul cerând în acelaşi timp să fie învrednicit de a participa şi el plenar la ea.

Recunoaşterea de către credincios a faptului că îngerii laudă învierea în ceruri sugerează ideea că lauda marelui eveniment este un lucru îngeresc, adică cere puritate şi sfinţenie. Mărturisirea acestui lucru evocă conştiinţa stăm de păcătoşenie a omului, arată smerenia lui, care este încă o dată subliniată în cererea ca Mântuitorul să-l învrednicească de starea îngerească, adică de puritatea minţii şi de curăţia inimii, pentru ca astfel – şi numai astfel – să poată preamări după cuviinţă, asemena îngerilor, pe Cel ce, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, cu moartea pe moarte a călcat, dar să poată şi mărturisi, ca un nou apostol, că

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Preot prof. Theodor Damian
Articol preluat din cartea “Rasaritul cel de Sus”, Editura Lumea Credintei

Invierea lui Iisus Hristos ca eveniment istoric concret

Credinţa biblică în înviere este întru totul diferită de ideea elenistă de nemurire, de aceea nu trebuie să se facă confuzie, aşa cum se întâmplă de obicei cu mulţi predicatori şi teologi biblişti în încercarea lor de a se face înţeleşi de o cât mai mare masă de oameni. Conform filosofiei şi teologiei greceşti, sufletul omului, pentru că este nestricăcios din firea lui, după eliberarea lui din legăturile trupului prin moarte, se crede că intră într-o stare de nemurire. Pentru Sfânta Scriptură însă, întregul ipostas psiho-somatic al omului fie moare, fie înviază. Astfel, ideea şi credinţa în înviere pentru lumea iudaică a fost una dintre ideile cele mai fundamentale. Toţi iudeii acceptau învierea drepţilor şi a celor nedrepţi pentru a fi judecaţi în vremurile din urmă. Numai o grupare eretică, cea a saducheilor, „spun că nu este înviere” (F. Ap. 23, 8). Şi această excepţie nesemnificativă vădeşte tocmai caracterul fundamental şi universal al acestei credinţe în întreaga lume iudaică.

Nu exista, prin urmare, nici o dificultate în acceptarea ideii şi a credinţei în învierea morţilor. Dificultatea se afla în acceptarea învierii unei anume persoane şi mai ales a uneia din istoria contemporană lor. Când Apostolii s-au înfăţişat imediat după răstignire să vestească nu o idee generală despre o înviere generală, ci credinţa în învierea lui Iisus din Nazaret, adică a unei persoane contemporane şi cunoscute de toţi, pe care o respinseseră şi o condamnaseră la moarte pentru apostazie şi blasfemie, această propovăduire a fost considerată o insultă şi o nebunie. Credinţa în învierea unui „apostat hulitor”, „proroc mincinos” şi „eretic”, după părerea şi aprecierea lor, pe care conducătorii lor religioşi, bătrânii şi arhiereii îl condamnaseră la cea mai de necinste moarte a crucii, a fost piatra unui scandal religios fără precedent.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu înţelepţii şi învăţaţii greci când, mai târziu, Apostolul Pavel a mers şi a vorbit în Atena despre credinţa în înviere. La început toţi au crezut că era vorba despre vreo „idee” nouă pe care o aduce acest învăţător „semănător de cuvinte” din Răsărit, idee diferită de cea a nemuririi pe care o vesteau ei, şi au manifestat un interes filosofic corespunzător ca el să-şi reia „teoria” înaintea altarului din Areopag: „Te vom asculta despre aceasta şi altădată” (F. Ap. 17, 32). Dar când a subliniat faptul că el nu vorbeşte despre o „idee” nouă şi despre o „învăţătură” nouă, ci despre un eveniment concret, a unei persoane istorice contemporane pe care Dumnezeu a înviat-o din morţi, atunci filosofii epicureici şi stoici din Atena au reacţionat violent şi l-au numit aducător de „demoni străini”, pentru că „binevestea pe Iisus şi învierea” (F. Ap. 17,18).

Este grăitor, de asemenea, faptul că teologia apuseană liberală contemporană şi-a întors critica vehementă către învierea lui Hristos şi a încercat să creeze impresia că întreaga chestiune a învierii a fost în principal rezultatul tendinţelor entuziaste ale ucenicilor şi adepţilor lui Iisus din acea epocă, deschizând astfel calea pentru teoria „demitizării” la care ne-am referit mai sus. Dacă însă nu se întâmplase „ceva” cutremurător legat de Iisus cel răstignit şi îngropat ar fi cu neputinţă de înţeles, credem, să zămislească o astfel de „idee” teoretică, să o pună în legătură cu o persoană istorică anume din generaţia lor şi să susţină după aceea aceaslă „paradoxologie” a lor înaintea autorităţilor şi judecătorilor, punându-şi în pericol propria viaţă. Nu numai că aceşti oameni nu au fost cuprinşi de tendinţe entuziaste, ci chiar de o totală lipsă de curaj şi de o mare frică. Se ştie că moartea lui lisus i-a panicat şi, îngroziţi cum erau după răstignire, s-au risipit şi au dispărut „de frica iudeilor”.

Pe de altă parte, un om foarte competent şi cu deplină educaţie teoretică şi teologică, aşa cum era Apostolul Pavel, dacă nu era convins de învierea lui lisus şi de propria experienţă de pe drumul Damascului, n-ar fi subliniat niciodată, şi mai ales cu atâta emfază, faptul că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnica este credinţa voastră” (I Cor. 15, 17). Această certitudine şi experienţă personală a tuturor i-a făcut pe Apostoli să devină „martori” adevăraţi şi susţinători înflăcăraţi ai învierii şi ai Celui înviat şi să pecetluiască această mărturie a lor cu propria !or moarte. Pentru Apostoli şi pentru Biserica primară nu exista nici o îndoială în legătură cu adevărul învierii. Şi cu siguranţă nu era vorba despre vreo demenţă religioasă colectivă!

În textele sfinte ale Evangheliilor, în paralel cu atestările despre arătările Celui înviat, avem în continuu şi contestările echivalente şi reacţiile raţionale, care arată o totală lipsă de tendinţe entuziaste şi de exaltări eshatologice. Nu putem să spunem nici că învierea a izvorât . ca o „idee” teologică din vreo credinţă religioasă. S-a întâmplat mai degrabă total inversul. Credinţa a izvorât din evenimentul învierii. Şi în spaţiul estimărilor teologice nu învierea a fost „începătura” sau cauza generatoare, ci confirmarea mesianităţii lui Iisus. Învierea, desigur, este unul dintre cele mai dinamice elemente ale hristologiei Noului Testament, dar nu este singurul. Pentru autorii sfinţi ai Noului Testament şi pentru Apostolii şi primii propovăduitori ai credinţei creştine învierea lui Hristos a fost un eveniment istoric incontestabil.

În acest punct al accentuării istoricităţii învierii lui Iisus trebuie să se facă şi o deosebire clară faţă de forma istorică a învierilor pe care le-a realizat Iisus în timpul vieţii Sale pământeşti, cum ar fi cea a fiicei lui Iair, cea a fiului văduvei din Nain şi cea a prietenului Său Lazăr. În acele situaţii avem în esenţă o revenire a omului la lumea sa naturală de aici şi o reluare, prin urmare, a „necesităţii” şi din nou a morţii. În cazul lui Iisus avem o diferenţiere totală. Învierea lui Iisus este unică, avem învierea în faza ei universală şi finală. O înviere istorică pe de o parte, însă clar cu prelungiri eshatologice. La învierea lui Lazăr, spre exemplu, avem la moartea lui şi stări „somatice” fireşti. Este „îngropat de patru zile” şi deja „miroase greu” (Ioan 11, 39), în timp ce în cazul lui Iisus nu avem nici „leşul”, nici o „descompunere” cadaverică, ci o „formă” (μορφή) de trup (ἐν ἑτὲρᾳ μορφῇ, „în alt chip”) care înviază din mormânt.

Gheorghios Patronos

Articol preluat din cartea “Parcursul istoric al lui Iisus – de la iesle la mormântul gol”, traducere de Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2011

1 Comment

Comments are closed.