SUFERINTELE COPIILOR SI CAILE LUI DUMNEZEU

O traditie bisericeasca spune cum intr-o zi Domnul Iisus Hristos trecea impreuna cu sfintii Sai Apostoli pe un drum si au vazut un olog, care nu avea picioare inca din pantecele mamei lui.De ce nu poate sa mearga?”, au intrebat Apostolii. Daca s-ar fi nascut cu picioare, el ar fi trecut prin foc si sabie intreg pamantul”, le-a raspuns Mantuitorul. Se vede ca lui Dumnezeu i s-a facut mila de oameni si, prevazand ca micutul va deveni un tiran, l-a lipsit pentru totdeauna de aceasta posibilitate.

Dumnezeu Atotstiutorul cunoaste dinainte viitorul:

„Lui Dumnezeu ii sunt cunoscute din veac lucrurile Lui” (Fapt. 15, 18).

Pentru a usura intelegerea acestei probleme teologice, ne vom folosi de doua analogii.

Asa cum un maestru de sah cunoaste toate variantele posibile de atac si de aparare, asa si Dumnezeu cunoaste, dar nu predetermina viata omului. Chiar si sensul cuvantului „soarta” inseamna (ìn ruseste — n.r.) „judecata lui Dum­nezeu”si nu sentinta definitiva, care nu poate fi anulata. A doua analogie este cu diagnosticul stabilit de medie. Noi nu ne miram cand presupunerile medicului despre boala uneori se adeveresc. Un medic cu experienta va sti intotdeauna sa indice cu aproximatie cand starea pacientului se va imbunatati sau se va inrautati, care va fi efectul tratamentului si care va fi finalul bolii. Capacitatea de a prognoza si de a-i comunica cu tact bolnavului de ce sufera, caracterizeaza gandirea clinica si arata cultura duhovniceasca a medicului, capacitatea lui de a actiona in diferite situatii si de a analiza si cele mai mici detalii. De obicei, oamenii ii sunt recunoscatori acelei persoane care ii previne din timp de un pericol. Daca prognoza negativa s-a implinit, nimeni nu-l va invinui pe medic ca el „a cobit” sau a provocat in mod intentionat o nenorocire. Ar fi o nebunie sa se afirme ca pacientul a murit pentru ca medicul a prevazut aceasta.

De fapt, dupa acelasi principiu (dar cu o precizie absoluta) se conduce si Dumnezeu. Stiind totul dinainte, El nu impune sa se faca voia Lui si nu ne ia libertatea de a alege raul sau binele, de a ne gasi locul in aceasta viata. Desi boala pune pe om un fel de ham, nu-l impiedica sa-si realizeze visurile marete. N. V. Gogol spunea ca Dumnezeu „il ispiteste pe om cu toate nenorocirile, insa nu-l paraseste pana la sfarsitul vietii”. (…)

Fiul duhovnicesc al Cuviosului Siluan Athonitul, arhimandritul Sofronie (Saharov), mentioneaza ca pocainta si credinta noastra depind intr-o anumita masura de libertatea noastra si constituie darul harului dumnezeiesc. Din nemarginita Sa iubire, Dumnezeu il cauta pe om pentru a-i da viata vesnica, ba chiar mai mult, un fel de prisosinta a vietii (vezi Ioan 10, 10). Insa aceasta viata nu ni se da fara acordul nostru. De libertatea alegerii si de efortul vointei omului depinde masura darurilor dumnezeiesti.

Cand Dumnezeu cunoaste ca omul va primi darul Lui asa cum trebuie, acest dar se revarsa din belsug… “.

Asa s-a intamplat, de exemplu, cu Rebeca. Ea a zamislit de la sotul sau, patriarhul Isaac, doi gemeni. Apostolul Pavel spune:

„Si nefiind ei inca nascuti si nefacand ei ceva bun sau rau, ca sa ramana voia lui Dumnezeu, cea dupa alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheama, i s-a zis ei ca «cel mai mare va sluji celui mai mic», precum este scris: «pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urat»… Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate?” (Rom. 9, 11-14).

Nicidecum! Dumnezeu a prevazut ca Isav va vinde dreptul sau de intai nascut fratelui sau Iacov pentru o fiertura de linte (Fac. 25, 30-34). Aceasta fapta marturiseste despre degradarea idealurilor inalte ale unei persoane, despre caderea intr-o stare duhovniceasca primitiva, asemanatoare cu cea a animalelor. De aceea, inca inainte de nasterea lor Dumnezeu facuse deja alegerea Sa.

Nu intamplatoare este si afirmatia Mantuitorului de­spre vanzatorul Sau: „… Vai, insa acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela daca nu se nastea (Mt. 26, 24). La acestea vom adauga ca Hristos nu a dat niciodata vreun motiv de suparare lui Iuda Iscarioteanul. Iuda s-a impartasit de aceleasi daruri binecuvantate ca si ceilalti. Mai mult de atat, el a fost ales in randul celor mai apropiati ucenici ai Mantuitorului. El a fost chemat sa fie apostol, insa a ales sa fie tradator…

Pentru un om care este departe de crestinism, discutiile despre prestiinta dumnezeiasca si despre menirea duhovniceasca a bolilor din nastere pot parea crude. Nu putem nega ca uneori boala este mai folositoare pentru mantuirea sufletului decat sanatatea. Deseori, ea ne face sa ne abtinem, sa ne limitam dorintele si cererile, sa fim grijulii si precauti. „Eu nu fumez”, vor spune cei care sufera de astm si care nici nu suporta mirosul de fum de tigara. „Eu nu intrebuintez bauturi alcoolice”, va raspunde cel care sufera de gastrita. Vederea slaba nu pemite folosirea excesiva a jocurilor de pe calculator si a televizorului. In aceste situatii, boala este o profilaxie a pacatului.

O boala psihica care intuneca mintea si vointa il elibereaza intr-o anumita masura pe om de raspunderea de pa­cate. Pe cei care sufera de sindromul Dawn, de oligofrenie, de autism, de schizofrenie si de alte boli ereditare, Dumne­zeu nu-i judeca [la fel] ca pe oamenii care au un psihic sanatos. Ce li se va ierta celor care fac parte din prima categorie nu se va ierta celor care fac parte din a doua. De aceea, una din caile mantuirii pe care o alege Pronia lui Dumnezeu pentru oameni este patologia innascuta a creierului, care il ingradeste sau chiar il lipseste de facultatea de a actiona.

Despre aceasta, staretul Paisie Aghioritul spune ca pruncii nedezvoltati psihic sunt mantuiti:

Ei ajung in rai fara greutate... Daca parintii se vor gandi la aceasta din punct de vedere duhovnicesc, vor avea mare folos si vor primi rasplata in cer”.

Intr-una din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, gasim o fraza care se refera la oamenii debili mintali:

Idioti! Da, pentru noi ei sunt idioti, dar nu si pentru ei si pentru Dumnezeu. Duhul lor creste pe alta cale. Se poate intampla ca noi, cei intelepti, sa fìm mai rai decat idiotii. Copiii sunt toti ingerii lui Dumnezeu”.

Desigur ca nu toti au o credinta puternica. Sa ne rugam ca si Apostolii lui Dumnezeu ca s-o inmulteasca (vezi Lc. 17, 5). Sa ne rugam cu lacrimi ca si tatal copilului lunatic: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!” (Mc. 9, 24).

Din mila lui Dumnezeu, o mutilare trupeasca sau sufleteasca devine o cruce cu ajutorul careia omul intra in imparatia Cerurilor.

„Mutilarea trupului poate intelepti sufletul, spune staretul Paisie Aghioritul. Cei care s-au nascut ologi sau care au devenit ologi din vina altcuiva sau din propria neatentie, daca nu cartesc, ci il slavesc cu smerenie pe Dumnezeu si traiesc in Hristos, vor fi numarati de Dumnezeu in randul marturisitorilor.”

Suferinta in sine nu este lipsita de sens. Ea determina o incordare duhovniceasca, chiar radicala. Aceasta este opi­nia psihologului austriac Victor Frankl, care a petrecut cativa ani intr-un lagar de concentrare fascist. Suferinta trupeasca (care este cel mai greu de suportat) nimiceste in primul rand imaginile denaturate despre viata si moarte, despre cei apropiati si cei straini. O boala grava, apropierea mortii constituie un examen moral. Ea poate sa ne impuna sa vedem altfel viata, sa ne dam seama de limitarea noastra, de tragismul existentei si sa se termine cu o schimbare morala.

„Mai inainte de fi smerit, am gresit; pentru aceasta cuvantul Tau am pazit” (Ps. 118, 67).

In acest sens, ortodoxia invata ca orice boala este un motiv de autocontrolare, de rugaciune intensa, de patrundere in sine, cand sufletul intra intr-o noua stare duhovniceasca.

Boala caleste sufletul unui crestin, il curata, precum focul curata aurul. De exemplu, Cuviosul Pimen Multinduratorul s-a mantuit prin faptul ca a suportat bolile fara sa carteasca si pentru ca multumea pentru ele. El se conducea dupa cuvintele Mantuitorului:

„Dar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Mt. 24, 13).

Prin suportarea smerita a bolilor grave, placutii lui Dumnezeu s-au invrednicit de mari daruri: facerea de minuni, vindecari, inainte-vederea etc. Astfel se implineau cuvintele apostolice:

noi cei vii suntem dati spre moarte pentru Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor”

si

de aceea ma bucur in slabiciuni, …in stramtorari pentru Hristos, caci, atunci cand sunt neputincios, atunci sunt puternic” (2 Cor. 4, 11 si 12, 10).

N. V. Gogol scria:

„Ah! Cat de mult avem noi nevoie de boli! Din multimea foloaselor pe care le-am putut trage, voi mentiona doar unul singur: azi sunt asa cum sunt, insa totusi m-am schimbat in mai bine. Daca nu ar fi existat aceste suferinte, as fi crezut ca am devenit asa cum trebuia sa fiu… Sanatatea, care il impinge mereu pe rus la tot felul de salturi si dorinte de a-si evidentia calitatile in fata tuturor, m-ar fi obligat sa savarsesc o multime de prostii. Daca nu ar fi existat suferintele provocate de boli, nici nu vreau sa-mi inchipui ce as fi devenit eu! Ce om insemnat mi-as fi inchipuit ca sunt!”.

Scriitorul ne impartaseste cateva momente din bogata sa experienta de viata:

„…Ma smeresc in fiecare clipa si nu gasesc cuvinte pentru a-i multumi Proniatorului Ceresc pentru boala mea. Sa primiti si voi cu supunere orice boala, avand ferma incredere ca este spre folosul vostru. Rugati-va lui Dumnezeu ca sa va descopere insemnatatea ei minunata si adancul sensului ei”.

Iar Sfantul Teofan Zavoratul spune:

Pe patul de boala are loc treierisul: cu cat se va lovi mai mult, cu atat vor fi mai multe graunte si va fi mai mare cantitatea de cereale treierate. Dupa aceea grauntele trebuie macinate la o piatra de moara, iar din faina obtinuta se va face aluat. Aluatul va fi lasat sa dospeasca si, mai tarziu, va fi bagat in cuptor in forma de paine. Iar la urma, painea va fi pusa la masa lui Dumnezeu”.

Boala este o scoala a smereniei, la sfarsitul careia vezi ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac, si orb, si gol!” (Apoc. 3, 17). Ea ne elibereaza de amagirea duhovniceasca si de multumirea de sine, ne invata sa cunoastem puterea lui Dumnezeu, care se desavarseste in slabiciunea omeneasca (vezi II Cor. 12, 9). Uneori aceasta scoala incepe chiar din frageda copilarie. Copilul nu intelege sensul suferintei, insa cu timpul cantitatea acestei suferinte poate trece in calitate. Cateodata apare o situatie paradoxala: daca judecam omeneste, nu ne este clar cum poate un copil sa ajunga la mantuire cu ajutorul unei boli cronice. Aceasta nu inseamna insa ca el a suferit in zadar. Nu! Oricat de dureros ar fi, boala este trimisa ca prin ea copilul sa creasca sanatos din punct de vedere duhovnicesc si cu o personalitate puternica. Intr-adevar,

„omul se naste pentru a suferi; dupa cum scanteile se nasc pentru a merge in sus” (Iov 5, 7).

Analizand viata in lumina poruncilor evanghelice, crestinul il binecuvanteaza pe Ziditorul sau pentru crucea care i-a fost data si care, desi grea, este in schimb, mantuitoare. Uneori radacinile suferintei isi au inceputul in co­pilarie, iar roadele ei apar abia pe patul de moarte. Sa ne amintim de A. P. Cehov: daca in primul act arma ramane sa atarne in cui fara nici un scop, trebuie sa fim siguri ca ea va impusca in ultimul act. Aceste cuvinte sunt rostite de clasicul literaturii ruse in alt context. In orice caz, ele explica multe.

In cazuri exceptionale, Pronia dumnezeiasca il ia pe copil din aceasta lume inainte ca el sa fi avut timp sa savarseasca pacate grave. Daca omul nu va putea suporta greutatile vietii, nu se va cai si „va ceda” moral, moartea lui, desi tragica, este totusi unica solutie de a rezolva aceasta problema. Bineinteles ca Dumnezeu ia in consi­derare toate imprejurarile: trasaturile de caracter dobandite, conditia educatiei, rugaciunile celor apropiati. Conform pedagogiei dumnezeiesti, este mai bine ca sufletul sa ajunga inca din copilarie in rai, decat odata cu trecerea anilor sa ajunga in iad din cauza pacatelor.

Caci necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare, spune Apostolul Pavel, ...fìindca cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice” (II Cor. 4, 17-18).

Iata doar doua exemple. Un pustnic il ruga fierbinte pe Dumnezeu ca sa-i descopere judecatile dumnezeiesti si a luat ca nevointa post aspru. Dar Dumnezeu nu-i descoperea ceea ce dorea el sa afle. Calugarul nu inceta sa se roage si, in sfarsit, Dumnezeu s-a milostivit de el. Intr-o zi, pustnicul a pornit la drum dorind sa ajunga la un calugar batran care locuia departe. Atunci i-a aparut in cale un inger in chip de calugar, care s-a oferit sa-i fie insotitor. Pustnicul s-a bucurat mult si astfel amandoi au purces la drum.

A doua zi, calatorii s-au oprit pentru un popas in casa unui crestin. El i-a primit cu multa bucurie si cu mare cinste, le-a spalat picioarele, le-a dat ceva sa manance si le-a pregatit patul pentru odihna. Dimineata, cand oaspetii sa pregateau sa purceada din nou la drum, stapanul casei i-a rugat sa-i binecuvanteze copilul. Insa ingerul, atingandu-l pe copil, i-a luat sufletul. De durere, tatal nu a putut rosti nici un cuvant, iar pustnicul, ingrozit, a iesit din casa. Dupa el a iesit si ingerul calugar.

Peste putin timp, pustnicul a intrebat:

„Cine esti? Diavol sau inger? De ce ai luat sufletul copilului?”

insotitorul i-a raspuns:

Daca acest copil ar fi ramas in viata, ar fi devenit un om foarte rau. Dar tatal lui este un barbat drept si placut lui Dumnezeu, pentru ca face mult bine celor din jurul lui. De aceea am luat sufletul copilului, ca acesta sa se mantuiasca impreuna cu tatal sau. Iata ce-ti spun, batrane! Intoarce-te in chilia ta si nu-ti mai framanta mintea, caci caile Domnului sunt necunoscute, de aceea sa nu ceri ca sa le afli. Nu-ti va folosi la nimic”.

Ingerul s-a facut nevazut. Mirat, calugarul s-a cait de cererile sale nechibzuite si a povestit cele intamplate si altor frati, ca sa le fie spre invatatura. Nadajduim ca toate cele spuse de pustnic vor fi ajuns pana la urechile tatalui copilului mort si-i vor fi mangaiat inima indurerata.

In mod indirect, se confirma si povestirea mamei decembristului Kondratii Raleev. Dumnezeu i-a descoperit in vis viitorul fìului ei. Povestirea a fost publicata in „Istoriceskii Vestnik” din ianuarie 1894.

Mama lui Raleev a povestit cunoscutilor ei urmatoarele: cand a implinit varsta de trei ani, baiatul ei s-a imbolnavit grav. Probabil ca avea anghina difterica. Medicii ca­re erau chemati la patul bolnavului dadeau neputinciosi din cap si spuneau: „Pana dimineata copilul va muri”. Sufocandu-se, copilul se zvarcolea in pat, strangand manutele subtiri si palide si nu-si mai recunostea mama.

„Bucuria mea, fericirea mea, comoara mea, oare chiar ma vei parasi?… Nu, nu se poate!…Nu voi putea suporta aceasta!soptea mama, scaldand cu lacrimi manutele copilului. “Oare nu exista nici o sansa?”

„In disperare mare, a continuat ea, am ingenuncheat in fata icoanei Mantuitorului si a icoanei Maicii Domnului, luminate de candele si m-am rugat fierbinte pentru insanatosirea micutului meu. M-am rugat cum nu m-am mai rugat niciodata dupa aceea. Sufletul meu l-am pus in cuvinte si ma adresam lui Dumnezeu…

Nu stiu cat a durat acest extaz, dar tin minte doar ca toata fiinta mea s-a umplut de o bucurie neinteleasa, lu­minata de un sentiment de liniste… De parca cineva ma legana, imbiindu-ma la somn. Pleoapele mi s-au facut grele. M-am ridicat cu greu in picioare, m-am asezat langa patutul bolnavului si sprijinindu-ma de el am adormit imediat. Nici acum nu pot pricepe daca a fost un vis sau daca am auzit cu adevarat… Oh! Cat de clar am auzit o voce necunoscuta, dar placuta, dulce, care mi-a spus:

– Revino-ti! Nu-L ruga pe Dumnezeu pentru insanatosirea fìului tau… El, Care este atotstiutor, stie de ce copilul trebuie sa moara acum… Din bunatatea si mila Sa, El vrea sa va fereasca de suferintele viitoare …Ce ar fi daca ti le voi arata?… Oare chiar si atunci vei cere insanatosirea lui?…

– Da…, da…, voi cere…, voi da tot, voi accepta toate suferintele numai ca el, bucuria vietii mele, sa ramana in viata!…, spuneam adresandu-ma acelei voci si incercand in van sa deslusesc cui ii putea apartine.

– Atunci urmeaza-ma!

Si eu m-am supus acelei voci minunate, urmand-o, fara sa stiu in ce directie s-o iau. In fata mea vedeam doar un sir lung de camere. Prima era la fel cu cea unde se afla acum copilul meu, care era la un pas de moarte. Dar, in acel moment, el nu murea. Nu i se mai auzea respiratia grea ca inainte de agonie. Nu! El dormea linistit, obrajii ii erau usor imbujorati si zambea in somn. Micutul meu era complet sanatos. Am vrut sa ma apropii de patul lui, dar vocea ma chema sa intru in alta camera.

Acolo era un baietel voinic si vioi. Invata. Pe biroul lui erau insirate carti si caiete.

Dupa aceea l-am vazut adolescent si mai tarziu om matur. Era militar.

Dar iata si ultima camera. In ea se aflau multe persoane necunoscute mie. Toate vorbeau cu inflacarare, iar fiul meu, agitat, incerca sa le explice ceva. Din nou am auzit acea voce, insa de data aceasta in inflexiunile ei intrezaream note amenintatoare, dure:

Priveste! Poate te razgandesti, nebuno! Cand vei vedea ce se ascunde dupa perdeaua care desparte aceasta camera de celelalte, va fi prea tarziu! Mai bine supune-te si nu mai cere nimic pentru copil, care este un inger si nu cunoaste inca rautatea.

Dar eu am strigat : «Nu, nu, vreau ca el sa traiasca!» si m-am grabit sa ajung la acea perdea. Ea s-a dat incet la o parte si am vazut… o spanzuratoare”.

In acel moment, mama a strigat si s-a trezit. Ea s-a aplecat deasupra copilului. O, minune! Acesta dormea linistit si fara griji. Suieratul din gat s-a preschimbat in respiratie li­nistita, iar obrajorii i s-au imbujorat. Peste putin timp copilul s-a trezit si a intins manutele spre mama. Ea nu putea pricepe: ce a fost asta? Vis sau realitatea mult dorita? S-a intamplat exact asa cum i s-a aratat in prima camera!

Nevenindu-i inca sa creada, mama a chemat-o si pe dadaca si impreuna s-au incredintat de vindecarea minunata a copilului care fusese la un pas de moarte. Mama ii cersise viata!

„Timpul trecea, a continuat doamna Raleeva, iar visul meu se implinea cu exactitate, chiar si in cele mai mici detalii: tineretea lui si, in sfarsit, adunarile clandestine… Cand fiul imi prezenta pe unul din prietenii lui, eu recunosteam in el pe una din persoanele din ultima camera.

Mai departe nu pot sa mai continui. Vreau sa ma intelegeti… moartea lui… spanzuratoarea… o, Doamne!…”

Vocea doamnei Raleeva tremura, lacrimile o inabuseau.

„Jur…, jur pe amintirea fiului meu ca nu este o aiureala a imaginatiei mele, ci adevarul pur!”, a spus ea dupa o clipa de tacere.

Cu adevarat, o mama care isi plange fiul mort nu va indrazni, mai ales in cele mai grele momente, sa spuna vreun neadevar! Iar cei care o cunosteau pe doamna Raleeva o stiau ca pe o femeie cinstita si corecta.

Desigur, la inceputul secolului al XXI-lea este usor, dar totodata foarte greu sa judecam ceea ce s-a petrecut la sfarsitul secolului al XVIII-lea (Raleev s-a nascut in anul 1795). Durerea parintilor la moartea copilului este nemarginita. A cunoaste si a masura aceasta nemarginire este doar in puterea lui Dumnezeu:

Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (In. 3, 16).

„Caci pe El, Care n-a cunoscut pacatul, L-a facut pentru noi pacat, ca sa dobandim, intru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Cor. 5,21).

Nu avem dreptul sa judecam pe cineva. Cu toate acestea, cei care, dintr-o durere prea mare pentru copiii dece­dati, ajung pana la descurajare, deznadejde, disperare si chiar la blasfemie, pacatuiesc. Sa intelegem si sa explicam aceste gesturi din punct de vedere psihologic este posibil. Dar oare sunt ele indreptatite din punct de vedere crestin? Drept raspuns serveste povestirea de mai sus. Dupa cum observam, in soarta omului nu exista o predeterminare. Intr-un cuvant, Dumnezeu inlatura ceea ce vechii greci numeau inevitabilitate, soarta vitrega, fatalitate si de care se fereau.

Sa analizam aceasta situatie din perspectiva istorica. Conform Sfintei Evanghelii, „dupa roade se cunosc”. Scanteile aprinse de decembristi (precum si de Raleev) s-au transformat treptat, cu ingaduinta lui Dumnezeu, in focul „revolutiei mondiale”. Acest foc distrugator a nimicit si a ars milioane de vieti omenesti. Mersul crud al isto­riei a aratat ca la baza regimului totalitar sovietic, fara ca ei insisi sa stie sau sa doreasca, stau… decembristii.

Bineinteles, nu vom spune ca orice copil care s-a imbolnavit sau a murit ar fi devenit neaparat un om rau sau un criminal. Aceasta nu e obligatoriu. Suferintele copiilor au si un alt sens duhovnicesc.

Apostolul Ioan povesteste cum Hristos, iesind din Templul de la Ierusalim,

„a vazut un om orb din nastere. Si ucenicii Lui L-au intrebat, zicand: invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu” (In. 9, 1-3).

Barbatul vindecat L-a slavit pe Dumnezeu, L-a recunoscut pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si L-a urmat.

In chip minunat, s-a implinit promisiunea lui Dumnezeu prin fericita maica Matrona din Moscova. Ea s-a nascut oarba. Insa in locul vederii trupesti, Dumnezeu i-a deschis ochii duhovnicesti. Ea contempla viitorul ca pe ceva prezent si a intors pe multi oameni la Dumnezeu. Darul inainte-vederii i-a permis sa implineasca o misiune aparte, iar neajunsul fizic i-a slujit pentru a-L slavi pe Dumnezeu.

Dupa parerea fericitului Nifon, episcopul Constantianei Ciprului, prin bolile grave ale copiilor, Dumnezeu vrea sa-i intelepteasca si sa-i intoarca pe calea cea dreapta pe parintii lor. Copiii care sufera pentru indreptarea parintilor lor vor primi viata vesnica si vor fi izbaviti de iad.

Pruncii fara de vina sufera pentru ca prin moartea lor zadarnica (nevinovata – K.Z.) sa primeasca viata nestricacioasa, iar parintii sa se invredniceasca de pocainta adevarata”.

Din pacate, omul este nerecunoscator. De obicei, numele lui Dumnezeu este chemat numai atunci cand este nevoie de El. Si este pomenit mai ales la inmormantari decat la nunti. Este indreptatita zicala: Pana nu va lovi tunetul, omul nu isi va face cruce. Multi, care inainte priveau cu dusmanie sau erau indiferenti fata de Biserica, incep sa se roage cu inflacarare cand vad nenorocirile care se abat asupra copiilor lor. De aceea, Dumnezeu ia aceste atitudini dure, cand vede ca nu poate sa-i trezeasca din somnul duhovnicesc.

Staretul Paisie Aghioritul marturiseste:

„Daca vei implini in aceasta lume ceea ce trebuie, te vei mantui. Daca vei adauga ceva mai mult, vei primi si mai mult. Daca cineva va primi lovituri pe nedrept, va primi o rasplata si mai mare. Oamenii care duc o viata cuvioasa sunt supusi deseori unor incercari grele si patimesc mult. Altii care vad aceasta se intreaba de ce Dumnezeu a permis sa se intample asa ceva. Voi aduce un exemplu. O familie model. Si barbatul e bun, si sotia, si copiii. Toti merg la Biserica, se impartasesc etc. Dar intr-o zi a venit la ei un betiv sau un nebun, l-a batut pe barbat si l-a omorat, fara sa aiba vreun motiv. Oamenii, departe de Dumnezeu, si-au zis: «Ia priviti-l! Si-a dus crucea si a suferit din aceasta cauza». Trebuie sa stim ca Dumnezeu permite sa moara si oamenii nevinovati, pentru ca sa le dea posibilitatea sa spuna ca si talharul de pe cruce cand se adresa celuilalt talhar: «Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa nu a fàcut nici un rau» (Lc. 23, 40-41)”.

Copiii primesc asupra lor nevointa muceniciei pentru ca Dumnezeu sa miluiasca intreaga lume. Ei poarta o cru­ce de insemnatate universala. Dumnezeu nu se bucura de suferintele lor, dar datorita lor adultii au timp sa se pocaiasca. Cu parere de rau, din cauza nepocaintei si a inteleptirii de sine, din obisnuinta de a nu se gandi la propriile pacate, oamenii nu simt aceasta. Chiar si suferinta unui copil nevinovat nu reuseste intotdeauna sa mahneasca si sa smereasca o inima egoista si impietrita.

Exista copiii trimisi. Ni se pare ca ei nu sunt din aceasta lume, ci sunt insemnati de sus. Prin viata lor scurta si moar­tea lor, ei il marturisesc pe Dumnezeu. Prezenta lor ne invata rabdarea si credinta, ne apropie de Dumnezeu. Pe alesii Sai El ii inzestreaza cu darnicie, cu har. Cand privim pozele acestor copii, vedem in privirea lor si in intreg chipul lor, o lumina launtrica si o pace sufleteasca. Despre acesti copii, in popor se spune: „Are o fata ca de inger. Nu va trai mult”.

Pe langa cazurile de imbolnavire a copiilor, luand in considerare misiunea lor, crestinismul afirma si altceva: Uneori, moartea este trimisa copilului pentru ca el si-a implinit pana la capat menirea sa pe pamant si este vrednic sa intre in imparatia Cerurilor.

In intelepciunea lui Solomon se spune:

Cel drept, chiar cand apuca sa moara mai devreme, da de odihna. Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata. Placut fiind lui Dumnezeu, Domnul i-a iubit si, fiindca traia intre pacatosi, l-a mutat de pe pamant. A fost rapit, ca rautatea sa nu-i schimbe mintea sa, inselaciunea sa nu-i amageasca sufletul… Ajungand curand la desavarsire, dreptul a apucat ani indelungati. Su­fletul lui era placut lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a grabit sa-l scoata din mijlocul rautatii. Neamurile vad, dar nu pricep nimic si nu-si bat capul cu asa ceva, ca adica harul lui Dumnezeu si mila Lui sunt cu alesii Sai si ca poarta grija de sfintii Sai” (ìntelepciunea lui Solomon 4, 7-15).

Asa, necredinciosul rege Irod a poruncit sa fie omorati 14000 mii de „prunci care erau in Betleem si in toate hotarele lui, de doi ani si mai in jos…” (Mt 2, 16). Ei sunt mucenicii lui Hristos si Biserica ii numara in randul sfintilor. Iar pruncul Ioan Botezatorul, dupa o descoperire dumnezeiasca, a fost ascuns de mama lui, dreapta Elisabeta. EI „crestea si se intarea cu duhul. Si a fost in pustie pana in ziua aratarii lui catre Israel” (Lc. 1, 80). El a murit ca mucenic treizeci de ani mai tarziu, cand prin predicile sale a pregatit inimile oamenilor, ca sa-L primeasca pe Iisus Hristos.

Iata inca un exemplu, extras din viata fericitei Cleopa­tra. Aceasta vaduva credincioasa locuia in Palestina si il cinstea in mod deosebit pe mucenicul Uar. Ea i-a inmormantat trupul pe mosia ei, iar mai tarziu a ridicat o biseri­ca in cinstea lui, unde a pregatit loc pentru sfintele moaste. In ziua stramutarii lor, ea s-a rugat mult mucenicului ca sa-l primeasca sub ocrotirea lui pe unicul ei fiu Ioan, care avea varsta de 12 ani. Copilul trebuia trimis in arma­ta, ca sa-l slujeasca pe imparat. Rugaciunea mamei a fost auzita si mucenicul a devenit cu adevarat ocrotitorul fiului ei, insa… nu in cariera militara.

S-a intamplat ca tot in aceeasi zi, copilul sa se imbolnaveasca pe neasteptate, iar noaptea sa moara. Nedorind sa accepte voia lui Dumnezeu, Cleopatra a cazut in deznadejde atat de mare, incat a ajuns sa-l invinovateasca pe mucenic de moartea fiului si sa-i reproseze. Viata ei ne-o reda dialogul dintre Cleopatra si mucenic, in vers alb:

Mama, indurerata a intrat in biserica si cazand, cu lacrimi, a strigat:

„Iata-ti multumirea, sfìnte,

pentru truda mea

Oare asta-ti este ajutorul?Eu

Ce pentru tine am lasat si sot si

Cu nadejde mare la tine am alergat!

Insa tu mi-ai luat fiul, mi-ai luat nadejdea!

Vai, cine imi va da paine

Cine ma va plange cand voi fi-n mormant?

Ah, mai bine ma stingeam si eu decat sa-l prìvesc

Ca pe o floare vestejita!

Si acum iti cer – da-mi-l inapoi

Sau ma ia pe mine! Ca in tristetea aceasta mare

Nu pot sa traiesc”

Mult se tanguia inima indurerata a mamei. Groaza cauzata de moartea prematura a fiului ei ii intuneca mintea, invinuindu-l pe mucenicul care nu i-a indreptatit sperantele. Obosita si apasata de suferinta, Cleopatra a adormit chiar in mijlocul bisericii. In vis i s-a aratat mucenicul, care il tinea in brate pe fiul ei. Ambii straluceau ca soarele, capetele lor erau impodobite cu cununi minunate, iar hainele lor erau mai albe ca zapada. Cleopatra s-a aruncat la picioarele lor, iar Sfantul Uar i-a spus:

“De ce esti suparata?

Credeai ca pot sa-ti uit eu osteneala

Pe care ai indurat-o in Egipt?

Si crezi ca am uitat eu grija ta

Atunci cand trupu-mi schingiuit

L-ai scos din mijlocul hoiturilor de vite,

Apoi in camara tu l-ai ascuns?…

Cum ai crezut ca nu te-am auzit?

Cum pot sa nu ma rog eu pentru tine?

Intai L-am implorat pe Dumnezeu

Sa ierte pacatele stramosilor tai

Pe langa care tu m-ai asezat; *

Iar dupa aceea l-am chemat pe fiul tau

In slujba Imparatului Ceresc…

Adu-ti aminte, oare nu-mi cereai

Sa primesti ce este placut lui Dumnezeu

Si ce ti-e de folos?

Eu am cerut si Domnul a binecuvantat

Ca fìul tau sa fie ostas ceresc.

Acum el stie unul din cei ce stau

In fata Tronului Dumnezeiesc.

Dar, daca vrei, ti-l dau sa fìe in slujba altui imparat

De vreme ce nu vrei sa fie in slujba

Vesnicului Dumnezeu”.

Iar tanarul din bratele lui Uar

A cuvantat: „Nu, nu, sa n-o asculti

Nu ma intoarce pe pamantul plin de faradelegi

De unde m-ai luat chiar tu.

Nu ma lipsi de langa tine “.

Iar mamei sale el a spus:

„De ce te intristezi si plangi, o, mama?

Eu sunt in slujba imparatului Hristos.

In fata lui eu stau alaturi de ingeri

Iar tu din inaltimi ma chemi in jos! “.

* Pe baza acestei relatari, Bìserica Ortodoxa il cinsteste pe Sf. Mc. Uar ca pe un mare rugator pentru copiii care au murit nebotezati.

Auzind acestea si vazandu-si fiul incununat cu slava cereasca, mama a strigat:

„Daca e asa atunci ia-ma si pe mine!”

„Ai rabdare, i-a raspuns mucenicul. Mosia ta sa o inchini slavei lui Dumnezeu si numai dupa aceea vei veni si tu in locasurile ceresti.”

Vedenia s-a terminat, iar odata cu ea a disparut si dis­perarea Cleopatrei. Dupa inmormantarea copilului, ea a impartit averea saracilor si s-a invrednicit ca in fìecare duminica sa-si vada fiul imbracat in haina ingereasca alaturi de mucenicul Uar. Sapte ani mai tarziu, in 327, sfanta a adormit intru Domnul. Mucenicul Uar, fericita Cleopa­tra si fiul ei, Ioan, sunt pomeniti in ziua de 19 octombrie (stil vechi)/1 noiembrie (stil nou).

In romanul lui F. M. Dostoievski „Fratii Karamazov” intalnim un fragment asemanator. La staretul Zosima, al carui prototip este Cuviosul Ambrozie de la Optina, a venit o femeie. Inima ii era indurerata de moartea fiului ei de trei ani.

Uite ce e, maicuta, rosti staretul. A fost oda­ta, in vechime, un mare sfant, si sfantul asta a vazut intr-o zi in biserica o femeie ce-si jelea ca si tine pruncul – avusese si ea un singur odor si Dumnezeu, tot asa, il chemase la Dansul. «Au nu stii tu, oare, a dojenit-o sfantul, cat de cutezatori sunt pruncii care se infatiseaza la scaunul Atotputernicului? Nimeni in toata imparatia Cerurilor nu se incumeta ca ei: Tu, Doamne, graiesc ei, ne-ai daruit viata si nici n-am apucat bine sa deschidem ochii, ca ne-ai si luat-o inapoi. Si atata se roaga si cuteaza sa ceara fara sfiala, ca Dumnezeu le da numaidecat harul ingeresc. Asa ca, zice sfantul, bucura-te, femeie, nu mai plange in zadar, caci fatul tau se afla acum in gradina lui Dumnezeu, printre ingerii din cer».”

Dupa parerea staretului Paisie Aghioritul, copiii mici sunt asemenea sfintilor ingeri. Daca mor, ei ajung direct in rai si se roaga pentru rude si apropiati.

Parintii primesc o rasplata duhovniceasca pentru acesti ingerasi si, invers, daca, dupa ce creste copilul alege o cale gresita, atunci si parintii patimesc.

De chinurile de dupa moarte sunt scutiti si copiii nebotezati, morti intrauterin sau in frageda copilarie. Apostolul Pavel spune ca femeia (barbatul) necredincioasa se sfinteste prin barbatul (femeia) credincios. Copiii lor nu sunt considerati „necurati”, ci sfinti (vezi I Cor. 7, 14), adica ei nu sunt nelegitimi sau, in limbaj popular, copii din flori, bastarzi.

Sa lasam pe seama teologilor sa stabileasca corelatia dintre invatatura apostolica si cea despre pacatul stramosesc. Hristos spune: „in casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (In. 14, 2). Unde anume va gasi alinare sufletul pruncului nebotezat nu putem sti.

Printre cauzele duhovnicesti ale bolii si mortii copilului vom mentiona inca trei.

Uneori, Cel de Sus cheama copilul la El ca sa mosteneasca Imparatia Cereasca si sa simta evlavia parintilor. O astfel de incercare se da numai oamenilor care s-au maturizat duhovniceste.

Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam sa-l aduca pe singurul sau fiu, pe Isaac, ca ardere de tot. In ultima clipa, vazand credinta nestramutata si hotararea tatalui de a implini voia lui Dumnezeu, ingerul Domnului i-a spus:

Sa nu-ti ridici mana asupra copilului, nici sa-i faci vreun rau, caci acum cunosc ca te temi de Dumnezeu si pentru Mine nu ai crutat nici pe singurul tau fiu” (Fac. 22, 12).

Dupa aceea, EI l-a strigat a doua oara pe Avraam si a facut un legamant:

„… Te voi binecuvanta cu binecuvantarea Mea si voi inmulti foarte neamul tau, ca sa fie ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii si va stapani neamul tau cetatile dusmanilor sai. Si se vor binecuvanta prin neamul tau toate popoarele pamantului, pentru ca ai ascultat glasul Meu (Fac. 22, 17- 18).

Dupa cum vedem, Biblia relateaza nu despre cruzimea si despotismul lui Dumnezeu, ci despre un examen duhovnicesc. EI a fost trimis de sus numai dupa ce Pronia a lucrat mult la sufletul lui. Rezistand incercarii, Avraam a primit fagaduinta ca va deveni tatal tuturor celor ce cred Intr-Unul Dumnezeu si ca din urmasii lui se va naste Mantuitorul lumii, Hristos.

Pentru a incerca rabdarea dreptului Iov si ca sa-l invredniceasca de cununa muceniceasca, Dumnezeu a ingaduit satanei ca sa-i omoare toti copiii (vezi Iov 1, 19). Nu este cu neputinta ca printre ei sa se aflat prunci si ado­lescenti. Vom mentiona ca Iov s-a rugat pentru copiii lui inca din timpul vietii lor (vezi lov 1, 4-5). Nu exista nici o indoiala ca sufletele lor se odihnesc in locasurile ceresti. La sfarsitul incercarii,

„Dumnezeu a binecuvantat sfarsitul vietii lui Iov mai bogat decat inceputul ei”. Dupa multe suferinte, sfantul a trait in bogatie pana la 140 de ani si a avut sapte fii si trei fiice. El i-a vazut pe fiii fiilor lui pana la al patrulea neam si a murit „batran si incarcat de zile” (Iov 42, 12-17).

De multe ori, moartea prematura a copilului se explica prin dorinta parintilor de a-l stapani intru totul. Acesti copii sunt conceputi si crescuti doar pentru niste scopuri interesate, din motive egoiste, ceea ce mai mult dauneaza copilului decat ii aduce folos.

Din pacate, astazi sunt foarte raspandite crima, traficul de copii pentru propria imbogatire, pentru donarea organelor sau pentru distractiile pedofililor etc. Astfel, apare ispita de a transforma darul lui Dumnezeu (capacitatea de a naste copii) intr-o profesie aducatoare de venit bun. Se denatureaza insasi esenta instinctului matern. Trupul si sufletul omului nu sunt o marfa. Insa, din pacate, devin asa, dupa cum s-a si prezis in Apocalipsa (Apoc. 18, 11-13). Si atunci, Dumnezeu prevazand gandurile adultilor, ii lipseste din timp de posibilitatea de a-si duce pana la capat planurile perfide. Copiii nevinovati mor de timpuriu pentru ca parintii lor nu sunt vrednici de ei. Masura acestei nevrednicii o determina Judecatorul Ceresc, Care cunoaste tainele inimii.

Nu demult a avut loc o intamplare despre care s-a vorbit mult in presa, dar, mai ales, in cadrul emisiunii stirilor de dimineata „Radio Rusia”, din 9 octombrie 2001. O femeie din Marea Britanie (numele ei nu era mentionat) a nascut un copil bolnav de leucemie. Pen­tru a-l vindeca, exista o singura solutie, si anume, transplantul unor anumite tesuturi. In plus, trebuia ales un donator biologic compatibil. In caz contrar, se intampla respingerea tesuturilor transplantate si pacientul moare.

Nefericita mama a plecat in Chicago si cu ajutorul insamantarii artificiale a ramas insarcinata cu al doilea co­pil, fratele mai mic al fiului ei. Medicii au folosit tesuturile embrionului in calitate de „piese de schimb” pentru bolnavul de leucemie. In Marea Britanie acest tratament este interzis. Rezultatul operatiei nu a fost mentionat.

Motivele mamei sunt de inteles. Daca ar fi fost posibil, fara sa mai stea mult pe ganduri, ar fi donat chiar ea pro­pria maduva a oaselor, numai pentru a-si salva copilul. Este o jertfire nobila. Mama a dorit sa faca bine, dar oare intr-adevar a facut bine? Este crestineste sa cumperi sanatatea copilului cu pretul vietii altui copil, sa-l transformi pe om, impotriva voii lui, in material de constructie pen­tru un alt organism?

Deseori, copiii se trezesc prizonieri ai faradelegilor adultilor. Toti suntem legati prin relatiile social-economice si suntem membri ai unui singur trup social. Imbolnavirea unui organ provoaca boala, iar uneori chiar si moartea intregului organism. Regele Solomon ne invata:

„Prin binecuvantarea oamenilor drepti cetatea merge inainte, iar prin gura celor nelegiuiti ajunge rui­na (Pilde 11, 11).

Din cauza pacatului desfranarii Dumnezeu a nimicit pe toti locuitorii Sodomei si Gomorei, afara de familia dreptului Lot (vezi Fac. 19, 1-30). Tot din aceasta cauza, ar fi nimicit 120 000 de locuitori ai orasului Ninive, daca ei nu se caiau dupa ce prorocul Iona a predicat (Iona 1-4). Pentru ca faraonul se incapatana si refuza sa-i elibereze pe iudei din robie, au murit toti „intaii-nascuti ai Egiptului, de la om pana la dobitoc” (Ies. 12, 29-30; Ps. 134, 8).

Povatuindu-i pe oamenii care sufereau de foame si de sete in Cezareea Capadociei, Sfantul Vasile cel Mare spunea:

„Din cauza unor oameni sufera intreg poporul, si din rautatea unuia gusta din rodul lui multi”.

Iar Sfantul Ciprian al Moscovei era de parere ca toate consecintele faptelor oamenilor se rasfrang asupra imparatului si a tarii, iar pacatele acestuia, asupra supusilor sai. Sa luam drept exemplu dialogul dintre doi frati Karamazov, Ivan si Alexei:

„- Cum iti spuneam, pe atunci, la inceput de veac, era un general, om cu relatii inalte si mare latifundiar, unul dintre aceia (ce-i drept, chiar la vremea aceea destul de putin numerosi) care, retragandu-se din activitate dupa o cariera indelungata, erau convinsi ca dobandisera cumva dreptul de viata si de moarte asupra celor aflati la cheremul lor. Trebuie sa stii ca asemenea oameni au existat in realitate. Asadar, generalul nostru se retrage la tara, statornicindu-se la el, la conac, pe o mosie dotata cu doua mii de suflete si, plin de ifose, de nu-si mai incape in piele, se uita de sus la vecinii sai mai modesti, tratandu-i ca pe niste lingai sau mascarici din suita lui. Printre altele, generalul intretine o rasa de caini de vanatoare, o haita intreaga de cateva sute de copoi, cu ingrijitorii respectivi, si ei aproape o suta la numar, toti in uniforma, si toti calari. Intr-o buna zi, un copil din curte, un baietas de vreo opt ani, azvarlind cu o piatra in joaca, nimereste in ogarul preferat al generalului, si nu stiu cum se face ca-l ologeste. «Ce are cainele, de ce schiopateaza, dragul de el?», intreaba zbirul. I se raporteaza ca baiatul aruncase in el cu o piatra si il lovise. «Tu ai facut asta?», il ia la refec genera­lul. «Ia sa mi-l insfacati!», porunceste dumnealui. Slujitorii pun mana pe el, smulgandu-l din bratele maica-sii, si-l inchid in beci, unde ramane toata noaptea. A doua zi dimineata, in zori, generalul se pregateste de plecare cu tot alaiul la vanat; se salta in sa, inconjurat de oamenii lui de casa, de droaia de caini, de haitasi si de insotitori, toti ca­lari. Toata slugarimea de la conac sta stransa buluc afara in curte, in frunte cu mama vinovatului, ca sa-i fie invatatura de minte. Intemnitatul e scos din beci. Era o zi posomorata, cetoasa si rece, de toamna, cum nu se poate mai potrivita pentru vanatoare. Generalul porunceste ca baietasul sa fie dezbracat in pielea goala; ii smulg hainele de pe el, lasandu-l despuiat, in timp ce bietul copil, pierit de groaza, tremura ca varga, fara a indrazni macar sa cracneasca… «Goniti-l!», ordona generalul. «Fugi! Fugi!», se pornesc haitasii sa strige, si baiatul o rupe la fuga… «So pe el!», urla generalul, asmutind asupra lui droaia de copoi. In cele din urma, dulaii il incoltesc si-l rup in bucati sub ochii maica-sii. Pare-mi-se ca dupa asta generalul a fost pus sub tutela. Ei, ia spune…, ce crezi ca ar merita sa-i faca? Sa-l puna la zid? Sa-l impuste pentru ca morala sa fie satisfacuta? Zi, Aliosa!

– Da, sa-l impuste! murmura Aliosa cu un suras stins, crispat, ridicand ochii spre Ivan.

– Bravo! striga Ivan incantat. Daca pana si tu spui asta, inseamna ca… Halal calugar! Va sa zica, si in sufletul tau e cuibarit un pui de drac, Aliosa Karamazov!

Poate ca-i absurd ce-am spus, dar…

– Ei, uite asta e, vezi: exista un «dar» la mijloc! exclama Ivan. Afla de la mine, calugarasule, ca asemenea absurditati sunt mai mult decat necesare pe lume. Universul se sprijina pe absurditati, si fara ele ma intreb daca s-ar mai putea intampla ceva pe fata pamantului. Stim noi ce stim!”

Astazi, F. M. Dostoievski se citeste de parca ar fi unul din contemporanii nostri si avem impresia ca a scris anume despre timpurile in care traim noi. Ca un talentat artist al cuvantului, el ridica o problema acuta. In zilele noastre, nebunia, egoismul, interesele celor puternici ai acestei lumi ii condamna pe oameni la boli si la nimicire in masa. Si ne amintim de jertfele fascismului, ale rasismului, ale Genocidului, ale terorismului etc.

Asadar, oricare ar fi caile lui Dumnezeu, dreptatea suprema a lui Dumnezeu depaseste cu mult mintea si intelegerea noastra despre dreptate. Iar psalmistul David spune ca judecatile Domnului sunt adevarate, indreptatite toate(Ps. 18,10). Sa ne inchipuim un tablou mare si frumos, plin de ar­monie si de lumina. El este minunat, culorile sunt vii, ale­se desavarsit. Sa ne imaginam ca nici un pictor nu ar fi in stare sa picteze mai bine sau sa-i gaseasca vreo imperfectiune. Dar iata ca, dintr-odata, campul nostru vizual se ingusteaza si ochiul incepe sa perceapa doar ce este nesemnificativ, o pata oarecare, intunecata si urata. Nimic altceva nu se vede. Dintr-odata incepem sa nu mai intelegem de ce este nevoie, in genere, de pata. Ea strica tot. Iar acum sa ne gandim daca poate un mic fragment nesemnificativ sa ofere o imagine deplina si obiectiva despre intreg. Raspunsul este evident. Asa se intampla si in cazul nostru, cand privim suferinta ca fìind separata de planul lui Dumnezeu, atribuindu-I Creatorului un colorit sumbru, lipsa de talent si chiar despotism.

Nu intamplator prorocul vechi-testamentar spune in numele lui Dumnezeu:

Caci gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre… Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt caile Mele de caile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre” (Isaia 55, 8-9).

Noi nu suntem in putere de a cunoaste ceea ce nu a putut intelege nici chiar marele rege David (Ps. 138, 17-18), cu toate ca Dumnezeu ii descoperea adevarurile si tainele cele mai ascunse. Numai la Infricosatoarea Judecata vom primi raspunsuri obiective la toate intrebarile care se refera la viata si la moarte. Apostolul Pavel marturiseste:

„Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu”(l Cor. 13,12).

Dreptul Iov a suferit fara sa aiba vreo vina. El se ruga lui Dumnezeu ca sa inteleaga de ce au venit pe capul lui atatea nenorociri. Dar, cand L-a vazut pe Dumnezeu cu proprii lui ochi, a recunoscut ca nu intelege nimic din judecatile Lui.

„… ma urgisesc eu pe mine insumi si ma pocaiesc in praf si in cenusa” (Iov 42, 6).

Ecoul intelepciunii biblice il auzim si in replicile unei eroine a renumitului fìlosof si scriitor englez Clave S. Le­wis:

Acum stiu, Doamne, de ce nu-mi raspunzi. Pentru ca Tu esti raspunsul. In fata Ta mor toate intrebarile”.

Vom incheia cele spuse cu un fragment dintr-o scrisoare a Cuviosului Ambrozie de la Optina. Ea este adresata unei femei care suferea mult din cauza bolii fiicei ei. Pentru ca toate cuvintele sfantului sunt de o mare impor­tanta, vom cita scrisoarea in intregime:

„Am auzit ca va intristati foarte mult vazand suferinta fiicei dvs. Intr-adevar, o mama nu poate sa nu sufere cand isi vede fetita in necazuri mari. Cu toate acestea, sa nu uitati ca sunteti o crestina care crede in viata vesnica si in rasplata viitoare nu doar pentru nevointe, ci si pentru suferintele facute cu voie sau fara de voie. De aceea nu trebuie sa va descurajati si sa va intristati asemenea paganilor sau oamenilor necredinciosi, care nu recunosc nici fericirea vesnica, nici chinurile vesnice. Cat de mari ar fi suferintele micutei S., ele nu se pot compara cu suferintele acceptate de buna-voie ale mucenicilor. Daca ele se aseamana, atunci ea va primi aceeasi stare de fericire in locasurile raiului ca si ei. De fapt, nu trebuie sa uitati si timpurile in care traim, in care si copiii sunt atinsi de stricaciune de la ceea ce vad si aud. De aceea e nevoie de curatire, care nu se face decat prin suferinta. In cea mai mare parte, curatirea sufletului se face prin suferinte trupesti. Sa presupunem ca nu exista nici o vatamare sufleteasca. Insa trebuie sa stim ca nimeni nu dobandeste fericirea raiului fara ca mai intai sa sufere.Oare si pruncii trec fara boli si suferinte in cealalta lume? Va scriu acestea nu pentru ca as dori moartea micutei S., ci pentru ca sa va mangai si sa va conving sa nu va tangu­iti. Oricat de mult v-ati iubi copila, sa stiti ca Dumnezeul nostru Multmilostiv o iubeste mai mult. El se ingrijeste in orice clipa de mantuirea noastra. Din iubire pentru fiecare credincios, el marturiseste: «Chiar si femeia de va uita de copiii ei, Eu nu te voi uita». Siliti-va sa va micsorati durerea, lasand-o pe seama lui Dumnezeu: «Cum va vrea si va binevoi, asa va face cu noi dupa mila Sa».

(Din: K.V. Zorin, De ce sufera copiii, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

1 Comment

Comments are closed.