Ortodoxia ca fire a omului

paul-siladi

În volumul intitulat Ortodoxia în Occident: 10 convertiri, Paul Siladi, doctor în teologie la Cluj, director al radioului Renașterea, intervievează importante per­sonalități din Occident, astăzi voci ale Ortodoxiei în societate, subliniindu‑se că în exercițiul de convertire contează mai ales lucrarea Sfântului Duh, dincolo de incompatibilităţile „sistemelor” care se vor atenua, ştergându‑se într‑un final. Unul dintre intervievaţi, părintele Gabriel Bunge, un ecumenosceptic, spunea despre cele două Biserici despărţite de la 1054 că ar fi ca „Macintosh şi Windows înainte de a se face sacrificiile necesare pentru a deveni compatibile”…

Desigur, în carte nu este vorba doar despre convertiri, ci mai ales despre „Ortodoxie, ca fire a omului”, despre aflarea lui Hristos şi trăirea plenară în El, după cum sintetizează Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, care binecuvântează apariţia acestei lucrări. Primele interviuri pot fi considerate o introducere la problemele Bioeticii, dezvoltată în SUA, susţinută de familia Kennedy, care dorea o moralitate fără Biserică, pe urmele unui Kant sau Rawls, după cum aflăm de la dr. S. R. Nash. Subiecte precum convertirea intelectualilor sau gradul de impostură şi minciună din cultură sunt abordate în discuţii pline de înţelepciune. „Să converteşti un intelectual este foarte greu, pentru că intelectualii se iubesc pe ei înşişi foarte mult”, spune T. H. Engelhardt jr, iar dr. Daniel Hinshaw completează: „Întreaga noastră cultură este o minciună. Priveşte doar consumul, dorinţa de a acumula şi a ne preface că moartea nu este acolo”. Într‑un fel, societatea de consum nu vrea să ştie de suferinţă, deşi face profit şi din aceasta. Pentru un ortodox ca părintele Matthew The Poor Man, „nu există nimic mai frumos decât a fi în prezenţa unui om care suferă, probabil doar a fi alături de un muribund”, fiindcă, așa cum spunea odată Paul Claudel: „Hristos nu a venit să ne elibereze de suferinţă, nu a venit nici măcar să dea suferinţei un sens. A venit să umple orice suferinţă de prezenţa Lui.”

Pentru că Ortodoxia este soră bună cu paradoxul, în introducere, domnul Siladi arată în ce constă acesta în ceea ce priveşte fenomenul convertirii: „Pe de o parte, se afirmă natura misionară a Bisericii, iar pe de altă parte se refuză elaborarea unor strategii misionare complexe, (…) lăsându‑se în felul acesta neatinsă libertatea Duhului, dar şi a oamenilor”. Convertirea presupune multă rugăciune, schimbare a inimii, bucurie, cântec şi… umor, după cum observa şi Steinhardt în „Jurnal”. Unii dintre intervievaţi sunt medici sau filosofi. Sau şi una, şi alta, precum Engelhardt, care îl citează pe Papa Ioan Paul al II‑lea, spunând că „Europa s‑a decreştinat pentru că filosofii au încetat să mai fie filosofi curajoşi”. Oricum, concluzia convertitului este clasică: mântuirea nu este făcută de filosofie, ci de rugăciune, post, nevoinţă. Engelhardt subliniază că în America Ortodoxia e mai veche decât Bisericile emigranţilor europeni, deoarece aleuţii şi inuiţii au cunoscut, în Alaska, de mai bine de 200 de ani dreapta credință.

Dr. Nash are curajul de a pune degetul pe răni diverse: „Teama mea este că în Ortodoxie apare adesea complexul de inferioritate (…), teama mea este că prin dorinţa de a fi în Uniunea Europeană, (…) dorinţa de a o lua pe calea umanismului (care în realitate este hedonism), românii ar putea sărăci spiritual”.

Într‑o lume în care homo religiosus cunoaşte schimbări care mai de care mai ciudate, în care convertiri sunt şi de o parte, şi de alta, părintele Bunge, de pildă, descrie îngrijorat cum călugări benedictini au mers în Japonia și au întâlnit călugări de diverse orientări, unul fiind pe linia Sfinţilor Părinţi, altul practicând zen, altul yoga, iar un al patrulea reiki. Concluzia: „Puteţi să‑mi spuneţi cum un tânăr, cu totul în ordine şi normal, poate să‑şi afle calea sa în acest haos?”