Pe urmele sfinților români

În anul 60 după Hristos, Sfântul Apostol Andrei a ajuns în Dobrogea împreună cu ucenicii săi. Peștera care i-a fost sălaș se află într-o pădure de tei, în apropierea a patru râuri poziționate în formă de cruce. Ele au cea mai bună apă din Dobrogea și mulți îi atribuie însușiri tămăduitoare. Aici au răsărit crucile sfinte, în clipa martiriului Sfântului Apostol Andrei, cruci păstrate până azi la Mănăstirea Dervent și de aici au pornit primii creștini, din ținuturile Sciției Minor până la Helis și peste munți, până la hotarele Daciei.

De atunci, dacă Sfântul Apostol Andrei și-a găsit locaș într-o peșteră, tot peșterile sunt cele ce păstrează urmele trecerii primilor creștini. De la peșterile Dobrogei până la chilia săpată în piatră a Sfântului Daniil Sihastrul, de la grotele de pe văile Buzăului, Oltului, Istrului, Jiului, Dâmboviței sau Ialomiței, de la Hâmăiești la Corbii de Piatră, Turnu sau Dumbrăveni până la Defileul Dunării, înțelepții sihaștri au predicat și au călăuzit continuu locuitorii din împrejurimi sau veniți de aiurea. Lângă cetatea Enisala de pe malul râului Razelm, se găsea o peșteră ascunsă în adâncimi, unde stăpânul locului cobora cu sfială să ceară binecuvântarea sihastrului ce-și găsise ascunziș „din calea vremurilor pustiitoare”.
duminica-sfintilor-romani

Pentru că pe aceste pământuri, timpul prigoanei a revenit de nenumărate ori de-a lungul istoriei, dăruind multor creștini cununa muceniciei. O spun martirii criptelor dobrogene, mucenicii Ortodoxiei ardelene, mărturisitorii perioadei comuniste și mulți alții.

Oare cum arătau acești sfinți? Izvoarele antice, reprezentând chipurile și trăsăturile popula­țiilor geto-dace de pe columne, mausolee, arcuri de triumf, sculp­turi, picturi romane sau gre­cești, ne oferă informații suficiente asupra primilor sfinți de pe teritoriul României. La rândul ei, antropometria modernă ne ajută să reconstituim cu mare exactitate portretele martirilor după moaștele descoperite în criptele străvechi, adăugându-le atributele transfigurării și spiritualizării plastice bizantine.

Toate acestea ne duc la o concluzie tulburătoare, de netăgăduit, a asemănării chipurilor vechi cu cele mult mai cunoscute din timpurile apropiate. Și înainte de toate, acestea poartă o fărâmă din nimbul luminos ce încununează nu fruntea dem­nităților omenești, ci strălucirea aureolei divine, care împrumută din măreția ei celor ce au ales calea către Hristos, pentru a duce țara în veșnicie, mutând biserica făcută de mâinile lor în ceruri cu tot cu catapeteasmă și jertfe, cu sunetul răscolitor și profund al clopotelor prin care auzim cum acest pământ se pregătește mereu de Înviere…

Urmele pașilor sfinților se văd pretutindeni, ca un semn că fiecare palmă de pământ este sfântă și toate cărările sunt presărate cu cruci sau troițe.

„Țara și-a-mpins hotare­le/Toa­te, până la cer” (Lucian Blaga). Tot ce face creștinul aici este o continuă înălțare, fiecare fapt își câștigă dincolo de rodul direct al muncii lui sensul etern al rostului său. Plugarul nu se oprește la capătul moșiei: „El singuratic duce, către cer/Brazda pornită-n țara de la vatră…” (Tudor Arghezi).

Câmpia pare goală, dar nu este pustie; deasupra ei trec mereu-mereu, în crucea nopții, luminile rugilor, pentru a aduce țării mântuire, pentru ca grâul să fie orișicând sfințit.

Ștefan cel Mare și Sfânt întreba de ostașii de seamă ai Moldovei și tot el răspundea, numindu-i odată cu locul de luptă și jertfă eroică pentru apărarea și păstrarea țării în veacul veacului. Noi nu ne întrebăm unde sunt sfinții noștri care au în­veșnicit menirea noastră întru credință. Noi ne rugăm lor, fără să căutăm un loc anume, pentru că duhul lor e pretutindeni, în fiecare petic de țarină, sus în cer, jos pe pământ sau în apele mai jos decât pământul, în tot ce zboară, trăiește și mișcă „râul, ramul”.

Mormintele lor nu sunt goale, duhul sfinților plutește pe dea­supra lor ca un zvon al vocilor sfinților sau călugărilor, ca lacrimile mamelor sau fiicelor care udă și acum moaștele cele nestricăcioase.

Prin mărturisirea, lupta, pătimirea și viețuirea lor, primind cununa sfințeniei, s-au transformat într-un zid indestructibil, apărând credința și hotarele patriei. Numărul lor, știut doar de Tatăl Ceresc, crește mereu și se înalță spre orizontul pregătit, unde moartea nu are nici o putere. Veghea lor nu s-a întrerupt niciodată; în peșterile pustnicilor luminează întotdeauna candelele aprinse pentru ca fiecare picătură de apă să fie agheasmă, pentru ca pâinea și vinul să aibă mereu puterea lor euharistică, pentru ca pe cerul nostru să strălucească mereu steaua magilor de la Răsărit, luminând prin tainice ferestre slovele ceasloavelor mereu deschise, pentru ca imnurile creștine să se ridice mereu clocotitoare peste sanctuarele munților, câmpiilor și apelor…

Sursa: Ziarul Lumina de Duminica, 14 iunie 2015

1 Comment

Comments are closed.