„Omul nu este făcut de Dumnezeu pe pământ să îi fie călduţ“

Arhid. Nicolae Dima, 06 Iunie 2009

Marcel Iureş s-a născut în 1951 la Băileşti, Dolj, şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1978. A debutat la Teatrul Naţional din Cluj, iar din 1980 până în 1991 a jucat pe scena Teatrului „L. S. Bulandra“ din Bucureşti. A deţinut roluri principale şi secundare în filme româneşti şi internaţionale. Din septembrie 1998 este fondator şi preşedinte al Fundaţiei Teatrul ACT. A primit numeroase premii: cel mai bun actor pentru rolurile din „Richard al III-lea“ şi „Afară în faţa uşii“; Premiul criticii pentru Richard al III-lea 1993; Nominalizare UNITER 1993; Nominalizare – British Theatre Awards în TNA – Manchester şi Manchester Evening Awards; Premiul ziarului „Cronica Română“ – 1994.

Domnule Marcel Iureş, vă rugăm să ne vorbiţi despre viaţa actorului celebru, despre raportul dintre actor ca persoană publică şi viaţa privată a acestuia.Ca actor trăieşti expus, evident, ca şi un preot, de altfel. Poate doar savanţii şi ezoteriştii, care se ocupă de începuturi, se mişcă într-un alt plan. Noi, cei care trăim în zona medie, să zic, în funcţie de puterile, înţelegerea şi acţiunile noastre, ne ducem acţiunile, ne ducem viaţa în acest spaţiu intermediar în care trebuie să facem faţă multor lucruri, multor întâmplări.„Nu trăiesc prin departajare de propria cultură“Există locuri în care vă doriţi să nu vă recunoscă nimeni, de exemplu atunci când intraţi într-o biserică?Nu îmi doresc să fiu în afara lumii, în afara societăţii, a unui grup din foarte multe motive. Prin natura profesiei, ceea ce fac eu e public, e conjugal, e împreună cu cineva, e dedicată energia şi tot ceea ce fac eu oamenilor, publicului, care are o limbă, o simţire, care are o istorie, are dorinţe. Nu pot să îmi doresc să fiu în afară. Poate sunt prea patetic când spun asta, dar e reminiscenţa unui tip de furie pe care am avut-o la ceea ce s-a propagat, la ceea ce s-a inoculat inconştientului social românesc de pe tot întinsul ţării: nu suntem buni de nimic, sărăcani, nu ne putem înţelege, nu ne putem strânge la un loc pentru o idee, pentru un steag, pentru ceva! Reacţia normală din punctul meu de vedere este să te duci spre oameni, să îi chemi să stai la un loc cu ei, dacă poţi să îi mângâi, să-i iubeşti. Să îngădui e un exerciţiu pe care noi l-am făcut natural mii de ani şi acum ni se spune că nu suntem buni de nimic. Eu nu cred! E un fel de a trăi. Nu trăiesc prin departajare de propria cultură.Fragmentarea socieţăţii pleacă din interiorul ei, nu de la liderii de opinie, care ne-ar spune tuturor că nu suntem buni de nimic!Dar mai este un interior în acesta, pe care îl amintiţi. Este ceea ce crezi tu despre om şi crezi acelaşi lucru ca şi despre tine. Sunt lucruri foarte cunoscute şi cred că fiecare om de pe planetă, indiferent de religia lui, deţine această oglindă în care poate dialoga cu el şi în funcţie de cum vorbeşte, răstit, sau drăguţ, cu îngăduinţă sau cu drag cu el, aşa vorbeşte şi cu ceilalţi. Aşa e lăsat de Bunul Dumnezeu!Oamenii duhovniceşti sunt mai aspri cu ei înşişi decât cu semenii lor!Dar ei nu percep asta ca pe o asprime. Problema oamenilor spirituali, dacă putem să îi numim aşa, pentru că în toţi există un spirit, în toţi există elementul aristocratic, în toţi există înălţimea ca şi coborâşul şi atunci grija cea mai mare este când vii la întâlnire. În teatru, fie că este o piesă, un text, un monolog cu 8, 9 sau 25 de personaje, acolo se strâng nişte persoane care se numesc actori, care la rândul lor pretind că sunt nişte personaje cu nişte măşti vizibile sau invizibile. În dosul acestor măşti ne aflăm noi şi cam aşa este în viaţa de zi cu zi. Noi ne dăm bună ziua în dosul felului cum arătăm noi şi ne privim într-un fel care încearcă să corespundă unei reguli, cea a nonviolenţei, a unei minime atenţii, a îngăduinţei, a unei forme nepatetice de generozitate, de acceptare, care nu este deloc un compromis. Noi nu mai facem pasul peste convenţie, teatrul are însă această scenă, are partea convenţională, în care este posibil pentru că este pe o scenă. În viaţa reală noi trebuie să depăşim strângerea de mână. La noi convenţia este strângerea mâinii, bună ziua, un pachet stereotip, nu ştiu când s-a pierdut, se pare că se mai menţine doar în confrerii, în zonele „limitate“. Oamenii se îmbrăţişau, în Renaştere chiar se sărutau, deci treceau dincolo de convenţionalul care ascunde câteva vulnerabilităţi sau le creează. E o epocă a semnelor mai puternică decât o epocă a stărilor şi a emoţiilor.„A merge la teatru însemna a fi împreună“Regăsiţi strada în sala de teatru? Omul din sala de teatru este elita sau omul de pe stradă, obişnuit, care în mod natural vrea să vadă şi altceva decât vulgaritate sau banal?Toată istoria teatrului britanic, de la începutul secolului al XV-lea, ne arată că strada a năvălit. Oriunde este un scandal, moare cineva, se botează cineva ori se însoară… se naşte un loc în jurul căruia se strâng oameni. În Teatrul Globe, cea mai mare parte a celor care intrau erau oameni de pe stradă, de pe uliţe. E normal.Sala de teatru este plină, cum vă explicaţi lucrul acesta?Asta este o salvare a teatrului românesc. Istoria artei spectacolului din România va împlini curând două sute de ani pe de o parte, iar încercarea sistematică, nemernică şi abjectă din partea comunismului ne-a obligat să ne concentrăm, să ne salvăm. A merge la teatru însemna a fi împreună, a mai vedea ce se întâmplă, cum suportă ăla frigul, ce îşi mai pun actorii pe ei. O bună parte din generaţiile de aur ale actorilor s-au format atunci, în acele condiţii infernale, îngrozitoare. Descopeream în teatru care este sugestie şi metaforă, ideea de viaţă, de supravieţuire la nivel social, psihologic, spiritual, cultural. Al treilea semn este în zona selecţiei. Teatrul a ajuns ca orice concept cu etaje să funcţioneze în zona lui înaltă. Cu toate că este subvenţionat, este o medalie pe care o mai şterg unii politicieni, o mai lustruiesc cu cenuşă ca pe lingurile de argint sau alpaca pe vremuri şi o pun în piept, este în regulă. Teatrul peste tot în lume este subvenţionat, e o întâmplare de lux pe care puţine ţări şi-o permit, unele şi-o permit, altele gâfâie greu, altele au renunţat, ca americanii, de exemplu. America nu are teatru subvenţionat şi este o mare putere şi aşa. În zona noastră el funcţionează în etajul ei de sus, la înălţime, şi asta are mare importanţă. Cei care ajung să meargă la teatru dau semn că fac parte dintr-un segment, e adevărat, din ce în ce mai subţire, dar poate că este mai bine să fie mai subţire. Oricum, noi suntem antrenaţi, noi, din generaţia 80, – eu am absolvit în 1978 – să jucăm şi pentru posibilitatea ca din 5, 6, 300, poate 1.000 de oameni, de spectatori, să înţeleagă unul ce se întâmplă acolo. Actorul joacă pentru acea posibilitate.„Eu am nevoie să mă exprim în propria ţară, în propria mea cultură“Sunteţi unul dintre oamenii care cunosc Hollywoodul din interiorul lui. De ce nu v-aţi mutat mai aproape de el?Orice lucru din viaţa omului porneşte de la un accident sau întâmplare. Mi s-a întâmplat să fiu văzut de un agent britanic, care m-a adus în această industrie, pe care o numea capitalistă şi decadentă, a filmului european vestic, american. Am pornit, evident, de la periferia fenomenului către centru şi am ajuns cât de sus au vrut sorţii, întâmplările, agenţii, a vrut timpul şi viaţa. Oricum, pentru mine este o călătorie, care a avut episoade din ce în ce mai bogate, din ce în ce mai dense şi mai grele. Am încă un agent în Los Angeles şi încerc să nu mă duc prea des în America. Dacă mă duc, mă duc cu o treabă, nu mă duc pentru Hollywood, care clocoteşte şi nu mai poate fără mine. Hollywoodul poate fără mine liniştit, este o maşinărie perfectă. Eu am nevoie să mă exprim în propria ţară, în propria cultură, în propria limbă şi atunci prefer să stau în România. Voi merge şi la Londra şi oriunde îmi spun agenţii, dacă îmi place povestea sau filmul, dar întotdeauna voi alege să stau acasă, să pun la cale filme, poveşti. Mă interesează foarte mult înfiriparea filmului românesc, mai precis reînfiriparea filmului românesc, pentru că el nu a dispărut niciodată. A avut un fel de otită şi nu a mai auzit bine, nu mai avea gust, nu mai avea miros, combinată cu o atmosferă politică greu, greu de suportat, „o hărmălaie“, vorba lui Shakespeare, „plină de miasme şi duhori cumplite“. Dă semne acum prin efortul câtorva tineri, care nu mai sunt aşa de tineri. Nu poţi să nu dai atenţie şi să nu preţuieşti lucrurile astea şi să nu vii la întâlnire cu această naştere ori renaştere.Aţi definit Hollywoodul ca pe o maşinărie perfectă. Unii critică foarte des această maşinărie de film ca fiind una de îndoctrinare?Depinde ce vrei de la ea, depinde ce ai în cap la întâlnire. Eşti hotărât să pierzi sau eşti hotărât să câştigi. Dacă mizezi doar pe câştig, este în regulă. Există în programul acestei maşinării ideea de câştig, câştig fabulos, doar că nu se poate pentru toţi. Ideea de democraţie, care oricum este uzată rău de tot acum oriunde în lume şi îşi trăieşte amurgul, este sancţionată, este pusă într-un tipar de către această maşinărie pe bani, pe un anume tip de valoare, prin excludere, printr-o selecţie sângeroasă şi extrem de dureroasă, este o formă de discriminare, care este bună, ea face parte din viaţă. Democraţia este opusul discriminării şi al limitării, este o formă de egalizare a oamenilor în numele unei bunăstări minimale. Omul nu este făcut de Dumnezeu pe pământ să îi fie călduţ, să aibă toţi mănuşi, bocanci, dacă se poate la fel de călduroşi, maşini la fel de performante, apa în baie la aceeaşi temperatură. Nu există asta, nu se poate. Avem dovada că nici nu se poate. În timp ce se adânceşte diferenţa între ce se spune şi ce este de fapt, între ce se clamează şi pretenţiile aruncate în joc, şi ce iese din chestiunea asta vădeşte la modul foarte trist, şi tristeţea vine din înşelăciune, din minciună. Din ce în ce mai mulţi oameni trăiesc din ce în ce mai prost, timp în care, din ce în ce mai puţini oameni trăiesc din ce în ce mai bine. Este o parafrază a unui mare filosof rus, care zicea că nu „nu ştiu cum se face că în era comunicării din ce în ce mai mulţi oameni ştiu din ce în ce mai puţin despre, din ce, în ce mai multe lucruri“.Unul dintre beneficiile acestei călătorii acolo a fost că mi-am dat seama că este una ce arată CNN-ul şi ce vedem noi pe televiziuni ca imagine şi este cu totul altceva să te duci în Deşertul Nevada, în Arizona, în Valea Morţii, în cătune, unde treizeci şi ceva la sută din populaţia Americii trăieşte în rulote sau în cabinele pe care le vedem pe şantiere. E adevărat, cu un pic de apă, un pic de curent, cu un frigider portabil sau micuţ, dar acolo trăiesc.Veţi ţine vreodată mai mult la film decât la teatru?Ştiţi cum este? Ca în pildele lui Solomon, câteodată da, câteodată nu şi invers. Orice om, când se satură de sarmale, vrea peşte în aspic sau prosciuto, sau pepene galben, sau un vin sec. Evident, teatrul este substanţa primă în viaţa unui actor din România. Filmul în România face imediat o sută de ani, ne îndreptăm spre suta de ani cu nume mari în istoria filmului chiar mondial, dar n-a produs clocotul şi nu s-a închegat dacă vreţi în ceva alternativ şi viabil la ceea ce se cheamă teatru pe scândură, la ceea ce se cheamă viaţă completă, adică metaforă, sudoare, destin, un salariu mai mic sau mai mare, un fel de împlinire şi legitimare a propriei vieţi.„Lucrăm într-un plan în care efortul de a te transforma ţi se poate întâmpla“Vă interesează pe dumneavostră ca actor dacă cel din sală pricepe ce se întâmplă în sufletul şi în fiinţa actorului?Fără îndoială tragem cu ochiul la asta. Nu putem să fim atenţi tot timpul, oricum, e dedicat. Noi suntem nişte emiţători, care lucrăm cu propriile vieţi, cu propriile corpuri, cu propriile suflete, pe o poveste a unuia, Shakespeare, Cehov, Ibsen. De ce o facem? Pentru bucuria noastră, de plăcerea noastră, să ne împlinim destinele şi vieţile, cu foarte multe beneficii, în primul rând pentru noi, şi, bineînţeles, cu presupunerea, cu speranţa că va veni cineva să vadă lucrul acela.Contează dacă în sală sunt numai 10 sau 300 de spectatori?Da, contează, deşi am jucat şi pentru un singur om, dar este altceva, este deja un poem să joci pentru o singură persoană, mai ales dacă i-o şi dedici. Dacă dedici tot efortul tău şi tot spectacolul cu tot ce este el unei singure persoane este formidabil. Evident că marea bucurie este sala plină.Totuşi, în sala arhiplină există ignoranţi, există şi mulţi snobi. La ei cum vă raportaţi?Asta este de la Eschil încoace. Dar nu pot să îi deosebesc, fiindcă este întuneric, şi la final aplaudă toţi. Nu pot să îi selectez. Chiar dacă aş putea să îi selectez, la ce bun?Există reminiscenţe, din rolurile pe care le joacă actorul, în omul care nu va înceta să fie niciodată?Da, aici apare ideea riscului de a-ţi pune în joc substanţa. Lucrăm într-un plan în care efortul de a te transforma ţi se poate întâmpla, adică chiar te poţi transforma. Aici are loc un transfer, pare o fiziologie a artei, dar nu este aşa. Asta i se poate întâmpla şi unui om care meditează, unui om care se roagă. Tot risc se cheamă, dar este în sus. Noi putem cădea într-o formă derizorie de credinţă că pot fi Hamlet, că pot fi Nebunul din „Regele Lear“ şi aşa mai departe. Când umbli cu metafore cu sugestii, cu simboluri, cu respiraţii metaforice, pot fi nişte posibilităţi, nişte împrejurări, nişte întâmplări în care te pierzi.Există vreun rol pe care doriţi să îl jucaţi şi nu aţi avut până acum ocazia?Întotdeauna m-am ghidat sau mi-am zis că nu mi-am dorit. M-am ghidat pe şina nepăsării în a-mi dori neapărat. De asta nu cred în cuvinte de tip: carieră, destin actoricesc. Cred în destinul omului, al persoanei, a ceea ce îi este dat să trăiască, unde îi este dat să contribuie la propria evoluţie, la propria înălţare. Asta deja este cunoaştere, nu este artă. Arta este doar un mijoc de cunoaştere transfigurat, transfigurativ, transcendent de multe ori.Destin include providenţă; credeţi în ajutorul de sus?O, da, fără îndoială, păi fără asta… „şi zborul unei păsări ascultă de o providenţă“ („Hamlet“). Mi-ar fi plăcut să pot spune asta eu din capul meu. Deci nu mi-am dorit niciodată cu ardoare, am avut fixuri, am avut obsesii, dar să spun că am avut un program şi mi-am dorit să fiu aia ori cealaltă, nu, niciodată. Asta te şi pune într-o situaţie de a fi pregătit pentru orice. Dacă eu mi-aş dori acum, cu orice preţ, să joc, cum se şi zice: te îndrepţi spre 60 de ani, e obligatoriu să faci „Lear“, să faci marile roluri de la vârsta asta, mai ales în poziţia în care te găseşti. Nu cred că zice nimeni nu, dacă eu vreau să joc „Lear“ acum, dar nu mor dacă nu fac „Lear“ şi nu am strâns nici pumnii, nici dinţii ca să fac rolul acesta. Probabil că se va întâmpla, mă uit la el de multă vreme, îmi place foarte mult, dar sunt o sumedenie de alte lucruri, care mi-ar plăcea să le fac. De exemplu, mi-ar plăcea, cum zice domnul Dabija, un mare regizor şi am privilegiul de a-i fi prieten. Să ne întoarcem puţin la bază, spre teatrul simplu, ţărănesc. Mi-ar plăcea să joc un ţăran, dar nu Ion Nebunul din „Năpasta“.Sunteţi un om vesel, bucuros?Nu ştiu dacă sunt vesel, dar am un fel de umor care vine din autoironie. Noi avem un strat de vorbe, de atitudini, chiar de interjecţii în cultura română, în limba română, în mentalitate, de la care am învăţat foarte mult. Mi-am adus aminte că eu sunt de la ţară, am trăit o vreme la ţară, la şes, şi ani la rând am văzut momente de criză, de bucurie, tratate la felul următor: ei na? Ai mă?! Măi! Chiar o fi? Un tip de dubiu în care maximile şi minimile îşi găsesc echilibrul, nu răsărim chiar aşa de bucurie pentru orice şi nici nu ne încruntăm pentru orice, oricât de grav ar fi sau oricât de veselă sau fericită ar fi întâmplarea. Uşor!

(Interviu realizat de arhidiacon Nicolae Dima în cadrul emisiunii „Biserica Azi“, TRINITAS TV) – Ziarul Lumina

Un comentariu

Comentariile sunt închise