Adevărata sfinţenie – roada Duhului Dumnezeiesc

„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi – precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt 5,48)

„Sfinţi fiţi voi – pentru că sfânt sunt Eu!” (1Pt 1,16)

„Fraţilor, nu fiţi copii la minte; fiţi copii când e vorba de răutate – la minte, însă, fiţi desăvârşiţi!” (1Cor 1,20)

„Dacă voieşti să fii desăvârşit – du-te, vinde-ţi averea, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în Cer;

iar după aceea, vino şi urmează-Mi!” (Mt 19,21)

„Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,3-4)

„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (1Cor 6,9-10)

„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu –

moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă încă de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34)

„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!” (Ps 67,36)

„Voi sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!” (Ef 2,19)

„El a rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.” (Ef 4, 11-13)

„Ca toţi să fie una – după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis!” (In 17,21)

De-a lungul timpului mulţi au încercat să înțeleagă ce înseamnă sfințenia. Dar, pentru a reuși aceasta, este nevoie ca mai întâi să afli care este voia Sfântului Dumnezeu cu privire la creația Sa. Și, mai ales, care este voia Lui față de oamenii pe care i-a făcut „după chipul şi după asemănarea” Sa (Fac 1,26). Aflarea voii lui Dumnezeu, însă, depinde atât de atitudinea noastră interioară față de El, cât și de faptele noastre   exterioare; cu alte cuvinte, de ceea ce credem noi despre Dumnezeu și despre rostul vieții noastre pe pământ. Vestitorii voii lui Dumnezeu pe pământ au fost sfinții prooroci. Ei au fost cei dintâi care au vestit cu glas mare în auzul oamenilor că „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre – zice Domnul!” (Is 55,8).

„Sfințenia” este, probabil, conceptul teologic cel mai des invocat de către vorbitorii despre Dumnezeu; dar (la fel de probabil) și cel mai greu de pătruns, – și (cu atât mai mult!) cel mai greu de pus în practică! Nu știm dacă cineva a reușit vreodată să cuprindă sfințenia într-o formulă teoretică, precum axiomele din matematică, formulă care să o definească precis. Aceasta pentru că sfințenia este, de fapt, nu atât un concept, cât o stare de a fi, exprimată prin săvârșirea oricărui lucru cu bună chibzuință, cu măsură justă și cu dreaptă-socotinţă. Altfel spus, o lucrare a discernământului. Precum și Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Binele nu este bine – dacă nu este făcut bine!”.

În lumea noastră, a oamenilor, sfințenia se materializează în lucrul bun, realizat ca și împlinire a binecuvântării dumnezeiești. În acest sens, Sfântul Apostol Iacov ne avertizează: „credinţa fără de fapte este moartă!” (Iac 2,26), – după cum şi faptele fără credinţă moarte sunt; precum și: „dacă cineva zice că are credinţă – dar fapte nu are -, putea-va, oare, credinţa să îl mântuiască?!” (Iac 2,14). În viața societății secularizate, fapta bună reprezintă un simplu act filantropic, de binefacere. În viața duhovnicească a Bisericii, însă, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că fapta săvârșită sub adumbrirea harului Duhului Sfânt devine „făptuire morală”, și reprezintă o etapă a urcușului duhovnicesc spre Înviere. Prin urmare, nu putem vorbi de sfințenie fără a vorbi de rădăcina ei care este credința. Credința naște sfinții. Dar, pentru a dobândi sfințenia și a putea înainta în cuprinsul ei, tinzând către asemănarea cu Dumnezeu, trebuie să ne însușim faptele cele bune în lumina atributelor firii dumnezeiești – tocmai pentru a le putea pune în acord cu lumina Sfintelor Scripturi. De aceea ne-a spus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Mt 5,16). Putem vorbi de o lumină a faptelor credinței, o lumină care se ivește din lucrare duhovnicească. Orice lucrare are atât trepte pământești, cât și trepte duhovnicești. La acestea se referă Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „Fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos.   Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi, fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?!” (1Cor 1,3); „oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii – de vreme ce este prunc.  Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul!” (Evr 5,13-14). „De-acum nu vă mai zic slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute!” (In 15,15).

Sfințenia nu are vârstă. Orice persoana umană poate fi atinsă în lăuntrul său tainic de harul Duhului Sfânt, atunci când Dumnezeu binevoiește; atunci când vine clipa chemării și se apropie împlinirea rostului vieții noastre pe pământ. Pentru că orice om are cel puțin un talant al său, personal, cu care s-a născut și care trebuie cultivat, înmulțit și dăruit, pentru dragostea lui Dumnezeu.  Nu degeaba vestea Apostolul că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,4). Sfințenia începe încă din viața de familie, prin buna-creștere și educație: „Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare!” (Pilde 23,13); „varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) ruşine va face maicii sale!” (Pilde 29,15). Pe lângă aspectele trupești și cele morale, sufletești, educația are și elemente spirituale. Vorbim așadar despre un început duhovnicesc. Acesta implică deprinderea săvârșirii rugăciunilor zilnice încă din fragedă vârstă, păzirea anumitor rânduieli de postire, prăznuirea sărbătorilor, deprinderea cu învățătura cea folositoare, precum și multe alte lucruri ziditoare de suflet. Sfinții nu s-au născut sfinți de-a gata. Şi nici nu ajunge cineva sfânt din întâmplare. Sfințenia este o stare de a fi, având foarte multe nuanțe harismatice. Nu prea stă la îndemâna noastră înțelegerea tainelor sfințeniei: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre – zice Domnul!  Căci pe cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre!” (Is 55,8-9). Nu cere Dumnezeu omului consultație sau consiliere în materie de sfințenie. Și nici nu se lasă influențat de cugetele noastre în ceea ce privește alegerea sfinților. Atunci când ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!” (Mt 5,12), nici nu dă nume, nici nu alcătuiește liste. Însă arată formele omenești ale sfințeniei, sau lucrările pe care harul le săvârșește prin cei pe care îi sfințește: „cei săraci cu duhul” (Mt 5,3), „cei blânzi,” (Mt 5,5), „cei milostivi” (Mt 5,7) „cei curaţi cu inima” (Mt 5,8), „cei prigoniţi” (Mt 5,10) și toate celelalte, acestea îi pot aduce pe oameni în starea de a fi „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef 2,19), pentru că „a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt 5,10) .

Mai mult decât atât, Mântuitorul arată că sfințenia este o taină nespus de adâncă. El Însuși, Fiul lui Dumnezeu, nu asigură nimănui favoruri la mântuire: „a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da – ci celor pentru care s-a pregătit!” (Mc 10,40). Iar tărâmul aproape de necuprins al literaturii aghiografice creștine este atât de vast, încât formele sfințeniei pe care le prezintă lumii sunt mai multe şi mai strălucitoare decât culorile curcubeului. Astfel spus, sfințenia este una – dar căile de a o dobândi sunt multe. Starea cea mai înaltă o reprezintă desăvârșirea, ceea ce înseamnă să devii fiu al lui Dumnezeu după har – prin credință și prin făptuirea binelui. Aceasta implică urcușul către Dumnezeu prin credință dreaptă și prin dreaptă viețuire – adică, îndumnezeirea firii omenești și (prin ea) a întregii firi create, adică revenirea la starea paradisiacă, în care însuflețirea spirituală a celor înconjurătoare ne aseamănă cu Dumnezeu: îmblânzirea fiarelor sălbatice, stăpânirea asupra naturii răzvrătite, potolirea stihiilor dezlănţuite sau a animalelor necuvântătoare. „Viețile Sfinților” și „Patericele” și „Matericele” de pretutindeni sunt pline de astfel de pilde – uneori cu neputință de explicat, dar trăite în mod real de cei implicați, fiecare la vremea lor.

Desigur, pragul de intrare în lucrarea sfințeniei nu se trece ușor. Căci puțini sunt cei care intră pe poarta cea strâmtă și anevoioasă a sfințeniei, adică a îndumnezeirii, a preadulcei mântuiri. Alături de credință (și nedespărțită de aceasta) se află smerenia, ca și izvor al sfințeniei în sufletul omului. Ea este temelia oricărei lucrări duhovnicești, fără de care nimeni nu poate vedea fața lui Dumnezeu: „Smeritu-m-am – şi m-am mântuit!” (Sfântul Isaac Sirul). Înșelarea produsă din mândrie pe mulți i-a condus la excese grozave și la eșecuri dezastruoase. Căci unii au împins postul, de pildă, până la limita sinuciderii prin înfometare, uitând că Dumnezeu este iubire și bunătate. Alții au întins practica rugăciunii, încordându-și sufletul precum un arc până la punctul de rupere, adică până la nebunie, uitând că fanatismul, pietismul și bigotismul nu au nimic de a face cu sfințenia. Sunt unii care spun: „M-am rugat… până la deznădejde!”. O astfel de formulare arată limpede că diavolul te-a împins într-o direcție greșită. Rugăciunea care nu aduce cu ea acea așezare sufletească în duhul păcii și al bucuriei, nu e un dar făcut lui Dumnezeu, ci diavolului. O minte sănătoasă nu poate cugeta că Dumnezeul păcii și al iubirii de oameni caută să te secătuiască de vlagă printr-un efort exagerat în săvârșirea unei rugăciuni „cantitative”, pentru ca apoi să te lepede la mâna diavolului, care să-și bată joc de tine – ca răsplată pentru efortul depus! „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In 6,37), căci „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!” (Iez 33,11).

Viața din rugăciune este, de fapt, hrana pentru suflet. Sufletul este flămând și însetat, iar el se hrănește și se adapă din cuvintele rugăciunii rostite cu credință, din proprie voință „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea” (Mc 12,30) – adică, cu toată ființa, iar nu ca o normă canonică de obligativitate. Smerenia așterne, de fapt, cale pocăinței. Și, de aceea, în viața de zi cu zi, începutul sfințeniei este fuga de păcat, de căile lui și de urzelile lui – adică, oprirea făptuirii păcatului: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!” (Ies 20, 13-16). Dar nu e deloc  suficient să te debarasezi de ele, aceasta nu însemnă că gata, te-ai sfințit deja: „acestea toate le-am păzit din tinereţile mele” (Mc 10,20). Trebuie, însă, să le îmbraci în har și fapte bune, în lucrare lăuntrică, să urci de la sfințirea trupului spre desăvârșirea sufletului: „Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor – şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!” (Mc 10,21). Desăvârșirea implică o etapă și mai înaltă. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că de la ieșirea din păcat (prin făptuirea morală) te curățești doar, nu te și sfințești. Sunt mulți cei care se îmbată ușor într-o euforie individuală a imaginației, considerând că (dacă nu mai fac lucruri rele, ci numai lucruri bune) – gata, L-au și convins pe Dumnezeu! Uită, însă, unii ca aceștia cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în împărăţia cerurilor – ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri!” (Mt 7,21); căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui departe de Mine este!” (Mt 15,8). Acestea nu sunt decât simple păreri (sau „fumuri”) ale îngâmfării sinelui din noi, cei care așteptăm și pretindem lauda celor din jur, precum tânjesc actorii după aplauzele publicului. Jenant este și faptul că, deși ne știm preabine propriile slăbiciuni și neputințe, totuși falsăm, prefăcându-ne prin toate mijlocele posibile, ca să ne arătăm a fi ceea ce, de fapt, nu suntem. O sintagmă din lumea călugărească numește această atitudine „smerenie gheboasă”, adică mincinoasă. Căci atunci când se găseşte vreunul să-și dea în petic cu neseriozitatea și ipocrizia lui, bătrânii înțelepți – ca unii care constată îngâmfarea, aroganța și înfumurarea aceluia – suspină unii către alții: „Sărmanul, are smerenie gheboasă!”; are, adică, mai multă decât îi trebuie.

La acestea se adaugă și isprăvile imaginare, presupus mărețe, făcute ca din „descoperire” divină, sau chiar din „arătări” îngerești. Iar, mai nou, în epoca modernă a „profetismului” contemporan, din ce în ce mai mulți creștini cad pradă tentației de a căuta pretutindeni „prooroci” și „înainte-văzători”, din aceia care anunță tot felul de „profeții” apocaliptice, mânate ca și cu biciul de la spate, doar-doar s-or împlini, şi astfel s-ar adeveri „proorocia”. Culmea e că, uneori, chiar Sfintele Scripturi sunt citate și invocate ca argument incontestabil al celor susținute! Aceasta, în ciuda faptului că tot în Scripturi citim: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!” (FA 1,7). Declararea și etichetarea ca „sfințenie” a tot felul de practici și învățături și cugete pământești e semnul neîndoielnic al slabei credințe. Avem mărturia cea mai clară în Sfânta Evanghelie: „noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.”(In 9,31). „Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd!”(In 9,25). Iată ce înseamnă minunea sfințeniei – un fapt concret ce trece peste hotarele firii. Un lucru care nu poate fi împlinit de către un simplu om, doar cu puterile lui firești: „toţi erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri niciodată n-am văzut!” (Mc 2,12). Precum și în cazul femeii cu scurgere de sânge, despre care Sfântul Apostol și Evanghelist Luca mărturisește că „cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată” (Lc 8,43), dar când „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui Iisus – îndată s-a oprit curgerea sângelui ei!” (Lc 8,44).

Minunile nu sunt programate dinainte. Sfinții nu sunt actori. Ei nu varsă miruri și nici nu revarsă minuni doar la evenimente sociale importante. Ei nu au nevoie de nici o baie de mulțime. Sfinți sunt încă din timpul vieții lor, în intimitatea comportamentului lor, în fiecare clipă a vieții de zi cu zi, precum în ceasul morții – și după aceea. Nu-l poţi detașa pe sfânt de sfințenie, lasând trupul de o parte și dând sufletul de cealaltă parte. Alcătuirea omului din trup și suflet laolaltă este absolut necesară pentru realizarea chipului și asemănării cu Dumnezeu, așa precum a fost omul creat dintru început: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!” (Fac 1,26). Oare Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, „Adam Cel de pe urmă, cu duh dătător-de-viaţă” (1Cor 15,45), a făcut minuni numai în timpul vieții Sale pământești? Sau, oare, numai după moartea și învierea Sa? Oare nu minune a fost – și lucrare a sfințeniei dumnezeiești – întreaga Sa viață pământească, încă din clipa întrupării „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria” (Simbolul Credinței), – „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc 1,35) – , și până la Înălțarea cu Trupul la Cer și șederea de-a dreapta Tatălui? Atunci când Duhul Cel Preasfânt S-a pogorât în chip de „limbi ca de foc” (FA 2,3) peste Sfinții Apostoli, El i-a încredințat de sfințenia deplină a cuvintelor lui Iisus: „M-am coborât din Cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In 6,38). Şi „sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins  cărţile ce s-ar fi scris!” (In 21,25). Dar discreția, smerenia şi modestia Mântuitorului nostru au fost fără de margini: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte pe Cruce!” (Filipeni 2,8).

Şi „Patericul Egiptean” consemnează nenumărate pilde de sfințenie. Atunci când Avva Visarion a binecuvântat un coș cu fructe – a și ieșit demonul din copilul cel îndrăcit; dar bătrânul n-a dat nici o importanță faptului, ci doar a exclamat: „A, aici te ascunseseși!”. Altădată, Avva Pimen a binecuvântat (din ascultare față de frați) strana în care fusese așezat un alt tânăr chinuit de diavol; şi de îndată ce bătrânul s-a închinat cu semnul Cinstitei Cruci, demonul a și fugit, ars de puterea trăirii bătrânului smerit. Iar când Avva Pamvo  nu a făcut nimic altceva decât să rostească două cuvinte: „Ieși afară!”, duhul cel rău (care chinuia un alt biet om bolnav) a și ieșit din acesta – fără ca măcar să fi apucat să priceapă dacă i se adresase lui, ori omului care ședea în strana părintelui… Câtă diferență între binele smerit și tăcut de demult, care nu făcea zgomot vreodată, și sindromul  modern al „smereniei emancipate” a „sfinților” contemporani, gata să săvârșească torente de „minuni” în văzul lumii, precum țâșnește apa din fântânile arteziene!  Câți „înainte-văzători” nu-și dau cu părerea despre lucruri care, de fapt, nu au nici o treabă cu cele sfinte ale lui Dumnezeu și ale Bisericii Lui! Câți „sfinți” nu încurcă (prin „sfintele” lor „proorociri”) rezolvarea cea mai simplă și firească a problemelor atâtor oameni necăjiți și dezorientați! Nu degeaba se căina Psalmistul: „Vremea este să lucreze Domnul – căci oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps 118,126); şi iarăşi: „Stricase-vor toate rânduielile pământului!” (Ps 81,5). Dacă sfințenia este taină a inimii și se lucrează doar în Sfântul Duh al Celui Preaînalt, cum ar putea, oare, să o exprime în cuvinte inspirate și adevărate cineva care nu trăiește taina, care nu și-o asumă prin proprie experiență?!… Ori, contemplarea duhovnicească (sau odihna-în-Dumnezeu, precum se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în „Filocalie”), este agonisită (după cuvântul Sfântului Isaac Sirul) doar de unul din zece mii care se silesc, – sau poate chiar doar de unul singur din generație în generație! Și atunci, ce vom face noi, oare, cu toată inflația aceasta de „sfinți” și „înainte-văzători” dintr-o societate care nu mai caută și nu mai dorește rugători autentici și slujitori ai Adevărului – oameni simpli și obișnuiți? În căutarea sfințeniei mulți s-au rătăcit, ajungând pe căi greșite, prin case de adunări sectare sau prin spitale de nebuni, alienați mintal, lepădați de Dumnezeu, atei și hulitori de cele sfinte… Aceștia sunt roadele „sfinților” fără sfințenie! „Nu este pom bun care să facă roade rele, şi nici pom rău care să facă roade bune!”(Lc 6,43); dar „vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Mt 18,7), – precum Iisus Hristos Însuși Îi mustra pe fariseii de la templul din Ierusalim: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic – şi, dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei – îndoit decât voi!” (Mt 23,15)… şi, de aceea, de două ori „vai!” celui ce s-a smintit!

Repeziciunea cu care se produc evenimentele din vâltoarea acestui veac  apostat și secularizat împinge mintea unora la tot felul de lucruri necugetate. Se confecționează tot felul de artificii „minunate” şi „uimitoare” pe seama unora și a altora, sub pretextul desăvârșirii acestora, nesocotind faptul că, atunci când este cazul, Dumnezeu nu rămâne dator celor care L-au iubit și L-au slujit cu credință! Pe Sfântul  Amfilohie îngerii din Cer l-au ales episcop al cetății Iconium, ca unul care a plăcut lui Dumnezeu. Sfântului Ierarh Spiridon tot sfinții îngeri i-au răspuns în timpul Sfintei Liturghii, atunci când biserica în care slujea era goală de oameni. Pe Sfântul Marcu din Muntele Fracesc tot îngerii din Cer l-au hrănit în pustie ani îndelungați, cu binecuvântare divină. Pe Avva Pimen cel-plin-de-dureri  (cel pomenit în „Sinaxarul” lunii august) tot îngerii cei sfinți l-au tuns în monahism, fiind vas ales al Duhului Sfânt. Dar noi, cei de azi, alcătuim Imne-acatist  și Slujbe de priveghere unora care sunt, încă, în pridvorul Raiului, aștepând mântuirea… Oare al nostru lucru este a „face” sfinți, a-i numi, a-i contabiliza, a alcătui lista celor care merită și lista celor care nu merită?! Sfinții sunt sfinți din clipa în care au simțit chemarea Duhului Dumnezeiesc dintru înaltul Cerului,  cântecul veșniciei, isonul revelației,  vibrația divină a harului Atotțiitorului Care S-a sălășluit tainic în inimile lor. Nu degeaba curgerea vremii – adică răstimpul dintre chemarea iubitoare a Făcătorului și răspunsul făpturii la această chemare (precum scria Părintele Dumitru Stăniloae) – ne arată că semnele minunate (oricât ar întârzia) nu uită să sosească. Așa cum prin vedenie minunată, de pildă, s-a descoperit trupul Sfintei Parascheva, ascuns în nisip, la malul mării. Și tot așa precum apa Lomului a destăinuit dintre stânci, după sute de ani, trupul Sfântului Dimitrie Basarabov. Și să nu uităm nici de Sfinții Grigorie Decapolitul, Ioan cel Nou de la Suceava sau Filofteea de la Argeș, care sunt mărturii vii că „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Ps 67,36). Iar cea dintâi zi de Duminică de după Rusalii, închinată pomenirii tuturor Sfinților (precum și Duminica următoare ei, închinată pomenirii tuturor Sfinților neamului românesc), cuprind în lumina harului lor sinaxare nescrise de mână omenească, în care se bucură și bunici și bunicuțe, și tați și mame, și fii și fiice, și eroi și luptători, și mulțime de oameni simpli, de care lumea nici n-a știut măcar, dar pe care Dumnezeu i-a avut în a Sa grijă pe răbojul vremii, și îi are și în nemăsurata Sa milă cea din veșnicie. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?! Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps 76,13). „Unge capul tău şi faţa ta o spală!” (Mt 6,17) – ne îndeamnă Scripturile Sfinte, pentru ca astfel să înțelegem că nenumărați sunt sfinții – „fiecare în rândul cetei sale” (1Cor 15,23); căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire” (1Cor 15,41), iar ei, „sfinţii – vor judeca lumea!” (1Cor 6,2).

De aceea, gestul nostru de evlavie și de respect față de ei nu ar trebui să fie, neapărat, fuga după moaștele lor – ci, mai degrabă, după faptele lor: „Priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa – şi urmaţi-le credinţa!” (Evr 13,7). Degeaba săruți zeci de moaște dacă nu-ţi schimbi viețuirea, dacă nu devii om serios, moral și vrednic. Sunt sfinți al căror trup nu-l știe nimeni – dar asta nu însemnă că Dumnezeu nu-i ascultă sau că nu-i iubește. Sunt sfinți despre care sinaxarele ne spun că trupurile le-au fost arse ori mâncate de fiare sălbatice – oare ei nu pot face minuni?! Sunt sfinți cărora noi nu le-am văzut trupul niciodată – oare aceasta înseamnă că nu mai trebuie să ne rugăm lor, sau să-i cinstim?! De unde și de când hotărâm noi cine sunt sfinții mari și care sunt cei mici, care sunt importanți, care sunt mai puțin importanți și care sunt neimportanți?!… Iar după ce am terminat cu aceștia, „facem” alții – noi-nouţi! Oare cine face Sfinţi – noi, oamenii păcătoși, sau Duhul Sfânt al Celui Preaînalt, pentru ca „la plinirea vremii” (Gal 4,4), Biserica să îi recunoască și să îi cinstească?…

Haideți, mai bine, să ne adunăm cugetele din împrăștiere, să ne revizuim trăirea, și – dacă dorim să dăruim un sfânt nou Bisericii, atunci fiecare dintre noi trebuie să înceapă de la sine însuși. Mai întâi cu rugăciunea – pe care să o sporim, pentru ca să ne curățească și să ne sfințească inimile din care o înălțăm spre Cer: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” (Ps 140,2). Apoi, cu postirea și cu privegherea – căci nimeni nu ne restricționează cu nimic strădania de a ne izbăvi de porniri pătimașe și de pofte păcătoase, precum și Psalmistul arată: „Genunchii mei au slăbit de post, iar trupul meu s-a istovit de lipsa untului-de-lemn!” (Ps 108,23), și precum Mântuitorul Însuși ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt 26,41); şi tot aşa, şi Apostolul: „Fiţi treji, privegheaţi, – potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (1Pt 5,8). Aşadar, putem fi curățiți și desăvârșiți prin harul Celui Sfânt. Nu știm dacă simplul contact exterior cu sfințenia altcuiva ne asigură mântuirea. Ateul forțat să stea la biserică nu devine nicidecum sfânt aureolat! Precum nici sfântul însuși, chiar și încuiat în crâșmă de ar fi, nu devine păcătos… „Omul sfințește locul!” – ne învață înțelepciunea populară, iar Apostolul ne încredințează: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii – nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (1Cor 6,9-10).

Sfințenia nu este etichetă convențională, nu este brand publicitar, nu e reclamă comercială și nici titlu onorific, funcție privilegiată sau distincție de onoare. Sfințenia este o stare de a fi, dobândită din credință, prin harul Duhului Sfânt, și împodobită cu fapte bune – prin osteneală, muncă, smerenie, străduință, perseverență și jertfelnicie. Ea se câștigă începând din prima clipă de pocăință până în clipa întâlnirii cu Hristos Cel Înviat. Pocăința nu e un torent fragmentat în cascade, ci este o stare de trezvie neîncetată: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!” (Ps 50,54). Ea implică atât o vedere necontenită a propriilor păcate, cât și o vedere limpede a milostivirii lui Dumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Mt 9,13). Iar trezvia este o continuă iluminare prin harul focului vâlvâietor al Duhului lui Dumnezeu. Nu există trezvie autentică fără o atenție neslăbită. Nu există sfințenie fără a fi treaz și întru totul conștient de cursele satanicești: „Fiţi treji!”(1Pt 5,8), „Fiţi tari!” (1Cor 15,58), „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!” (Mt 26,41). Așa ne învață „Patericul”, așa ne dau pildă și „Viețile Sfinților”. Atunci cînd Sfântul Sisoe cel Mare se pregătea să plece din această lume, demonii îi strigau: „Hai, că deja ești sfânt – nu te mai ruga atâta!…”. Dar el le-a răspuns: „Încă mai am nevoie de o clipă, ca să pot pune început bun de pocăință! Doar când sufletul meu va fi în brațele lui Dumnezeu – abia atunci voi ști că am scăpat de cursele voastre!”.

Prin urmare, starea profundă de smerenie autentică și de umilință mântuitoare nu se poate asocia nicidecum cu trufașa și neghioaba părere-de-sine, a sfințeniei „încă din viață”. De fapt, ne credem altceva decât ceea ce suntem în realitate. Nu e nimic mai înșelător și mai pierzător pentru suflet decât să te crezi sfânt tu pe tine însuți, să cugeți despre tine că ai avea putere de mai-înainte-vedere sau de mai-înainte-vestire. În acest caz, nu ai decât duhuri rele, draci pitonicești, demoni înșelători. Nu e cădere mai jalnică și mai întunecată decât aceea de a nu-ți da seama de propriile tale neputințe, de propria ta nimicnicie: „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!” (Ps 142,2), „Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ” (Iov 14, 4-5), „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi!” (1In 1,8) „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi!” (1In 1,10); „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt 23,24), „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia!” (Mt 23,27), iar „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!” (Mt 15,14). „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Lc 4,23); „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!” (Lc 13,3). „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt 25,12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!” (Mt 25,41)

Aşadar, „prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc Numele Lui!” (Evr 13,15). „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos!” (Ef 2,19-20).

Parintele Calistrat – Manastirea Vladiceni

Publicat de Parintele Calistrat la 08:57

profil-blog-GALBEN

Un comentariu :

  1. Traian Ștefan Grozescu9 august 2015, 23:40 AMIN (ADEVARAT ESTE)

1 Comment

Comments are closed.