Quo vadis, Europa?

Exodul musulman din Orientul Mijlociu şi Africa reprezintă cea mai mare provocare umanitară pentru Europa de la cel de-al Doilea Război Mondial până astăzi. Aflat sub presiunea imigranţilor care vin în număr tot mai mare pe bătrânul continent, proiectul european se află în impas. Care va fi soluţia aleasă de europeni pentru a rezolva chestiunea în cauză rămâne de văzut. Despre problemele pe care le ridică integrarea celor care vin acum în Europa am vorbit cu profesorul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române.

Domnule profesor, cine sunt cei care bat astăzi la porțile Europei? Care este statutul lor? Sunt emi­granți, refugiați din calea războiului?

Sunt întrebări foarte importante. Statutul de migrant este unul foarte discutat în spaţiul european astăzi. Dintre cei care au venit în Europa în 2014, 122.000 au fost sirieni, 41.000 afgani, 47.000 din Kosovo. Deci nu sunt toţi din zonele de conflict, ci şi din Balcanii de Vest. Atunci, lumea este foarte atentă să facă o clarificare în ceea ce priveşte cel puţin zona Balcanilor de Vest. Germania, în noiembrie 2014, a votat o lege prin care state precum Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi Serbia sunt „state sigure”. Altminteri spus, oricine vine de acolo nu se mai califică pentru statutul de refugiat. Poţi fi imi­grant economic, care te califici pentru şedere într-un stat ca Germania sau nu. În acest moment, 99% dintre cetăţenii ţărilor de mai sus nu se mai califică pentru ședere în Germania. Germania vrea să introducă acelaşi statut pentru Albania, Kosovo şi Muntenegru. Asta înseamnă că aproape nimeni care pleacă din Balcanii de Vest nu va mai putea intra în Germania sau să-şi legalizeze situaţia acolo.

Asta sigur reduce presiunea migraţiei în Occident, pentru că, în primele luni ale lui 2015, circa 26% din cei care au aplicat pentru spaţiul Uniunii Europene sunt din Kosovo, 4% din Albania, 3% din Serbia. Din Siria şi Afganistan sunt 23%. Deci, cifrele sunt aproape la egalitate. Dacă Germania „scapă” de Balcanii de Vest, înseamnă că 40% din migranţi nu mai intră în discuţie. Ce se întâmplă cu cei din Orientul Mijlociu, acolo lucrurile sunt mult mai limpezi. Ei sunt refugiaţi şi se află sub incidenţa legislaţiei internaţionale, a Convenţiei de la Geneva din 1951 şi alte acte aferente care stipulează că statele ce îi primesc trebuie să se ocupe de ei ca de nişte refugiaţi de război.

Care este identitatea religioasă a celor nou-veniți?

Aici cred că lucrurile sunt evidente. Dar aş face o nuanţă. Nu e vorba că sunt musulmani sunniţi sau şiiţi. Ci mă refer la intensitatea religioasă a trăirii islamului. În România de pildă, vedem, dacă ne uităm la comunitatea musulmană de la noi, două tipuri, două atitudini. Una este musulmană turcică şi alta este cea a musulmanilor arabi care s-au mutat mai recent în ţara noastră.

Aceștia au un alt fel de raportare la religie şi la rolul religiei în societate. Dacă vorbim despre musulmanii turci sau tătari de la noi, observăm o acomodare, o acceptare a unor norme politice existente la noi. Pe când ceilalţi sunt mai insurgenţi şi mai puţin dispuşi să se aşeze sub o autoritate recunoscută, care este statul român. Aşa se întâmplă şi în cazul acestei migraţii. Sigur că aproape toţi sunt musulmani, dar tipul de abordare, intensitatea religioasă, de relaţionare cu noul establishment politic dintr-o ţară sau alta diferă în cazul lor. E adevărat, nici Turcia nu mai este cea care aplica cândva spre integrarea europeană, dar e cert că tipul de islam pe care îl practică cei veniţi din Afganistan, Siria, Libia, Irak e unul diferit, care trebuie tratat ca atare. Deci, ne vom confrunta cu o situaţie nouă. Şi aceasta, pentru că nici islamul din Occident nu mai este aşa cum îl cunoşteam cu ceva vreme în urmă. E evident că islamul va produce, nu neapărat acum, ci pe termen mediu, efecte pe care în clipa de faţă nu le intuim. Mulţi spun că migranţii veniţi acum nu sunt automat terorişti, pentru că teroriştii s-ar putea infiltra în spaţiul european prin alte mecanisme. Dar noi nu vorbim acum doar de azi, ci şi de ziua de mâine şi de poimâine. În aceste condiții, cred că inclusiv chestiunea preconizatei moschei din București ar trebui revizuită…

Care este strategia europeană față de valul imi­granților veniți din Ori­ent? Se observă o lipsă de coerență în privința acestei politici. Vedem cum vecinii unguri ridică garduri în calea invadatorilor, în Germania se fac mitinguri umanitare, de compasiune pentru situația celor ve­niți, Polonia refuză din start imigranții, Slovacia ar primi, dar numai de credință creștină.

Nu există o strategie europeană pe acest subiect. Ne place sau nu, ăsta e un fapt. Europa nu are în acest moment un mecanism de abordare a acestei chestiuni. Europa nu are soluții și nu trebuie să fim excesivi de optimiști. Sigur, europenii au anunţat că pe 14 septembrie va fi o reuniune de urgenţă. A fost un pic amuzant că s-a anunţat cu trei săptămâni în urmă că va fi o reuniune de urgenţă… Angela Merkel, la rândul ei, a spus că pe 24 septembrie va veni cu un plan privind imigranţii. Acum este un haos, iar valul de imi­granţi a trecut ca o vijelie şi a ajuns până în Germania cu mici blocaje pe frontiera ungaro-austriacă, şi aceasta, în pofida reglementărilor Uniunii Europene. Pentru că în momentul în care austriecii au pus un blocaj şi au controlat nu neapărat frontiera, ci autostrada care merge spre Germania, e clar că se întâmplă ceva, adică libera circulaţie a intrat într-o oarecare criză.

Repet, în această clipă nu există o soluţie. Va fi o provocare pentru modul în care Uniunea Europeană va gestiona de aici înainte chestiunea. Ideea că fiecare stat va primi cote a fost deja respinsă odată. România a acceptat aceste cote dincolo de norma europeană. Era doar sugestie, nu o normă europeană. Această propunere nu cred că este o idee fezabilă. Pentru că trebuie să spui: Ce cote primim? Timp de câţi ani? Ce se va întâmpla peste un an de zile? Dar peste doi ani? Şi cine ştie cine va fi atunci la guvernare în România? Dar în Europa? Dacă nu există stipulări clare și totul e lăsat la discreția unora sau altora, nu avem soluții, ci improvi­zații.

Dacă așa stau lucrurile și migrația devine temă de campanie, sigur că politica europeană se va schimba. Pentru că tu, ca partid care guvernezi, trebuie să fii atent să nu dai muniţie adversarului politic. S-ar putea ca Europa, în timp, dacă nu ges­tionează bine această chestiune, să ajungă realmente o fortăreaţă care să se închidă, care să suspende acordurile Schengen, în care, Doamne fereşte, să apară două viteze, pe de o parte, Occidentul puternic vrea să se apere de imigranţi, pe de altă parte, esticii, care nu vor fi în stare, vor rămâne în altă parte, deşi formal, în Uniunea Europeană, dar nu ca parte a deciziei mari, vor fi „europeni de a doua categorie”.

De aceea trebuie generată o politică inclusivă care trebuie să-i cuprindă pe toţi, nu doar pe unii, şi în acelaşi timp realistă. Cum va arăta ea? Greu de spus. Nu ştiu spre ce vom merge. Spre o politică de tip american, în care americanii, prin Immigration Act din 1990, acceptă anual 700.000 de oameni, nici mai mult, nici mai puţin. Pentru că ei au făcut un calcul din care a rezultat că America poate absorbi pe lângă imigraţia ilegală acest număr de persoane. Europa nu are aceste politici de limitare. Aici, cine reuşeşte să intre este bine intrat. Germania este entuziastă, aţi spus. Nu ştiu dacă este chiar aşa. Pentru că, de obicei, manifestaţiile împotriva imigranţilor nu se dau la televizor. Acolo apar doar părţile bune, frumoase. Noi nu ştim cum gândeşte populaţia sau cum va gândi mâine. Ministrul de interne german a vorbit deja despre o regândire a acordurilor Schengen. Germania în curând va bloca imigraţia din Balcanii de Vest. Deci, avem şi aici o atitudine mai rezervată, cel puțin la o categorie de populație. Un deputat german vorbea de curând despre procedura de impeachment (punere sub acuzare/blam) pentru Ungaria şi Austria fiindcă au permis ca imigranţii să ajungă în Germania nestingheriţi şi neverificaţi. Ceea ce e corect pe fond.

Nu ştim, deci, nici în Germania ce se va întâmpla, chiar dacă acum există un entuziasm aproape exhibat de unii. Germania trebuie să ne preocupe pentru că, dacă acest stat va ajunge să blocheze chestiunea imigranţilor sau să se radicalizeze, proiectul european se va închide. Nu Marea Britanie, nu Franţa, Germania este miza aici. Ea poate trage după ea proiectul european și doar ea îl poate bloca. Deocamdată este benevolentă. Dar nu poate avea această atitudine la nesfârşit. Nu poţi să asumi fără limite imigranţi. De ce? Pentru că numărul lor creşte geometric. Cum se produce asta? E simplu. În momentul în care imigranții ajung, ei transmit acasă mesajul că au sosit cu bine. Cu cât ajung mai mulți la destinația dorită, cu atât transmisia este mai mare. Și transmit și încrederea călăuzelor. Călăuzele funcționează pe un mecanism de încredere. Pentru că, dacă n-a ajuns cineva, o rudă de exemplu, tu știi că a plecat persoana cu călăuza respectivă și acela își pierde jobul. Dar dacă a ajuns, cel care pleacă are încredere în călăuză și rețeaua lui și, în plus, are încredere că are unde să stea, într-o primă instanță, pentru că se va întâlni cu cei care deja s-au instalat acolo, în Occident. El va veni la niște rude, prieteni etc., nu va ateriza într-o zonă a nimănui. Va fi o creștere geometrică a emigrației dacă Germania îi va putea înghiți pe toți aflați acum în discuție. La început, „decolarea” migrației este foarte lentă, dar, odată pornită, ea crește. Și cu cât mai mulți se așază în spațiul european, cu atât mai mulți vor veni. Tacit, Germania face o invitație… Deci nu poți spune, gata, i-am primit pe aceștia și de mâine stăm liniștiți. Nu, mâine vei avea o presiune și mai mare. Orice măsură umanitară are două fațete. Încă un exemplu: Europenii au spus să întărim misiunea Fortex, să aducem cât mai multe nave ca să nu se înece refugiații în Marea Mediterană. Exista o propunere din partea României ca să trimită și ea fregatele în Mediterana pentru a salva oameni. Ce a spus David Cameron? Premierul britanic a zis: „Domnilor, dacă pu­neți cât mai multe nave în Mediterană ca să salvăm pe cât mai mulți, va crește migrația”. Și asta e logic. Când știi că vei fi salvat, te vei duce cu orice risc, te vei și arunca în apă înot, dacă vor veni să te ia cu barca. Problema este însă alta: bun, să zicem că îi salvăm, dar unde îi duci? Pentru că David Cameron a mai spus ceva: „Vom trimite o navă britanică, dar niciodată pe cei care-i vom salva nu-i vom aduce în Anglia, îi vom lăsa tot în Italia”. Prin urmare, nici asta nu rezolvă problema, faptul că Europa investeș­te în misiunea din Marea Mediterană, căci generează tot „efecte perverse”, cum zic sociologii.

Cum ar trebui să se po­zi­ționeze România în acest cor care cântă pe multe voci?

Ar fi ideal să existe un proiect unitar european. Deocamdată nu e. România nu o să-l determine, dar trebuie să fie o voce care să susțină eventual prin­tr-un regim de alianțe politice un proiect care să nu facă excluderi, adică să se aplice doar unora, și nu tuturor.

E foarte important ca Europa să nu se rupă sub această povară. Astăzi ne confruntăm cu cea mai mare presiune pusă asupra proiectului european. Și aceasta nu lucrează pe termen scurt, ci lung. Poate nu direct, ci indirect, prin vot, prin democrație, prin lideri care ajung în poziții importante, prin influențe, prin șubrezirea sau dărâmarea acordului Schengen. Așa lucrează migrația și poate lucra nociv pentru proiectul european.

În al doilea rând, România a acceptat deja o anumită cotă de imigranți. Și această problemă, cred eu, trebuie discutată și comunicată mai bine. Așa ceva nu se poate lansa în spațiul public oricum. Sunt niște acorduri? Avem vreo înțelegere? Câți refu­giați putem lua? Cum? Dar la anul cum vom proceda? Pe ce ne bazăm când primim imigranți? E o cerere UE sau un răspuns spontan al României? Avem capabilități suficiente? Avem suficienți translatori pentru cei nou-veniți?

Nu te poți lansa așa, fără o strategie. Sunt multe probleme care se ridică: integrare socială, educație, locuri de muncă etc. Dacă noi la ora actuală avem încă probleme de integrare cu comunitatea romă, e de presupus că vom avea dificultăți și cu cei care vor veni din Orientul Mijlociu.

Numărul nu contează neapărat, pentru că e ușor să induci tensiuni foarte profunde în societatea românească. E posibil să apară partide noi care să deturneze agenda politică și toată lumea să vorbească doar despre imigrație, să apară o polarizare de care România nu are nevoie. Lucrurile trebuie să fie gândite, cântărite și integrate într-o politică europeană la care România să fie parte.

Ideea că România are acum șansa să își acopere deficitul demografic cu populație imigrantă e cea mai mare stupizenie posibilă. România are o problemă demografică și sociologii au semnalat-o de multe ori. E adevărat. Dar administrația românească, politica românească trebuie să gândească o soluție și la această problemă, indiferent de ce se petrece acum.

Nu vreau să fiu politically incorrect, dar nu ar fi o idee mai bună să-ți acoperi deficitul demografic cu populație românească care este în jurul tău? Am făcut un proiect de aducere a românilor din R. Moldova, Ucraina și Timoc, care pot şi vor să lucreze în România? Poate aceștia, printr-un mecanism de burse sau programe inclusive, pot fi atrași. Mă refer la asistenți medicali, medici, constructori etc. Căci pot fi atrași foarte ușor cei care lucrează în construcții și locuiesc în R. Moldova. Știți câți muncitori în construcții are disponibili acum Moldova, oameni care nu mai pleacă la muncă în Rusia? Foarte mulți.

Cineva spunea că Europa nu va mai fi niciodată ce a fost. Cum vedeți bătrânul continent în 2050?

Nu am globul de cristal la mine ca să vă pot răspunde la o asemenea întrebare. Depinde ce înțelegem prin Europa care a fost. Când Europa în devenirea ei a fost? La ce ne referim? Ea a intrat într-un proces de transformare de la epoca marilor descoperiri geografice până astăzi. Care este această Europă? Europa umanistă, iluministă, a lui Napoleon, a lui Hitler și a lui Mussolini, Europa postbelică? Europa a fost totdeauna într-o devenire. Nu pot identifica o anumită Europă la care să ne raportăm.

Ceea ce trăim astăzi este clar, proiectul Uniunii Europene este pus sub o presiune enormă. Și pentru prima dată ar trebui să discutăm realist acest subiect. S-ar putea ca, în 2050 sau, mă rog, într-un orizont de timp, proiectul european să intre în criză. Deci, vorbind just, ne putem gândi ca, dintr-o evoluție internă europeană – nu dintr-o ame­nințare externă gen război -, proiectul intern european să se prăbușească. Pentru că el nu stă bine pe aspectele acestea care țin de angajamente emoționale și identitare: bucurii, temeri, spaime, angoase. Sociologii știu asta. În sondajele de opinie publicate de eurobarometre, de pildă, când au fost întrebați europenii cum se identifică: „numai europeni”, „europeni și națio­nali”, „naționali și europeni” și „numai naționali”, „numai europeni”, se identificau undeva pe la 4% maximum 7%. „Naționali și europeni” și „numai naționali” erau 80-84%. Deci chiar în perioadele de efuziune europeană noi vedeam pe eurobarometre că integrarea europeană a prins spațiul social, financiar, cultural, economic. Dar la zona identitară era un gripaj. De aceea Europa mergea bine când era prosperitate. Când a început criza economică sau s-a ivit o provocare de genul acesta, cu imigranții, europenii, vorba lui Grigore Vieru, „plâng și râd în limba lor”. Deci temerile, bucuriile și angoasele sunt resimțite local. Iar localul acesta este deocamdată spațiul național. Că e bine, că e rău, asta e o altă discuție. E un fapt. Europa are un fundament politic șubred – nu există, deocamdată, „noi, europenii”, așa cum cei din SUA spun „noi, americanii” – care e suscitat de fiecare dată când apare o criză. „Noi, europenii” nu acționăm ca britanicii, care, atunci când au fost bombardați de naziști, s-au strâns toți împreună și au rezistat, sau precum americanii, care, atunci când se întâmplă un uragan în Louisiana, toți sar în ajutorul celor năpăstuiți, pentru că îi percep ca „de-ai lor”. Nu. Noi nu simțim problema daneză ca o problemă a României. Sau portughezii nu simt problema Germaniei ca problema Portugaliei. Ei bine, nici nemții nu simt problema Greciei ca problema lor. Și atunci nu e nefiresc ca în ches­tiunea emigrației fiecare să joace politica de tipul: „sper să nu mi se întâmple mie”.

Revenind, această presiune a imigranților, care nu se va opri curând, s-ar putea să devină prima mare provocare pentru proiectul Uniunii, capabilă să răstoarne proiectul. Suntem deci, cel puțin teoretic, în fața po­si­bilității unui eșec al acestui proiect european integrator. Să sperăm că nu vom ajunge acolo.